eu nu sunt Oana [1]

Caietul cuprindea însemnări inegale, sub formă de jurnal sporadic. A fost adus în Biserica noastră de un enoriaş care ne-a mărturisit că este o rudă îndepărtată a autorului şi că a intrat în posesia caietului atunci când l-a primit prin poştă, fără vreo altă explicaţie. Din păcate, lecturarea acestui caiet nu i-a dat indicii concludente despre persoana care l-a scris şi pe care nu a revăzut-o din copilărie. Însemnările însă l-au neliniştit şi datorită încrederii pe care o are în Biserica noastră, a apelat la noi pentru un sfat duhovnicesc. Concluzia slujbaşilor smeriţi ai acestei parohii este că acest caiet nu este decât un alt semn ceresc că tinerii noştri se pierd pe căi îndepărtate de Domnul, căi care îi duc la pieire în absenţa credinţei. Am considerat că este datoria noastră morală să facem cunoscute enoriaşilor noştri (şi nu numai) povestiri reale în măsură să sublinieze încă o dată pericolul îndepărtării de Biserică şi de familie, pericol care sapă la baza existenţei societăţii noastre aflate în derivă.
Dumnezeu fie cu sufletele tuturor păcătoşilor! Amin!

Ziua 1. Genetica.
Genele bunicului meu s-au dovedit destul de slabe. Nu ca cele ale bunicii, în orice caz. Nici unul dintre cei trei copii n-a moştenit ochii verzi-căprui sau părul blond-nisipiu; toti au iesit bruneti cu ochi caprui inchis, ca bunica-mea. Iar urmatoarea generatie si ultima, adica eu, a tradat definitiv orice posibila asociere fizica cu bunica-miu. Ceea ce a facut ca acest om sa dispara dupa moarte, singura posibilitate de reconstituire a corpului său ne-fiind un ceva din prezenta fizica a urmasilor lui, ci niste poze prafuite, majoritatea alb-negru, din care transpar franturi de rasete, grimase, gesturi neterminate, priviri fixe. Probabil ca in jumatate dintre aceste poze, facute sacadat si aleatoriu de-a lungul a 30 de ani, bunicul meu e beat sau cel putin abtiguit. Un aer hatru si vesel, usor mucalit, uneori bunica-mea langa el, serioasa si frumoasa, blanda si lucida. Toate la un loc. Daca n-am mostenit nici o trasatura fizica de-a lui (desi da, ADN-ul lui e in mine, e eu, dar asta conteaza cel mai putin, lucrurile vizibile sunt singurele care dau masura a ceva in astfel de cazuri), cel putin stiu ca imi place la fel de mult sa beau. Si stiu ca atata timp cat beau, omul acesta de la care nu mi-a ramas nimic, continua sa existe prin mine. Unul dintre cei doi unchi ai mei avea aceeasi pasiune pentru bautura, dar l-am suspectat dintotdeauna ca bea cu un scop (de suparare, frustrare, depresie), lucru confirmat mai tarziu, cand scapase total haturile si a trebuit sa se lase intr-un mod radical, ca orice om dependent de propria nefericire care cu un spasm urias venit de nu se stie unde, isi ucide trecutul si devine nefericit altfel. Eu beau ca sa beau si dependenta mea de alcool se verifica de fiecare data cand, dintr-un motiv sau altul, sunt nevoita sa devin abstinenta pe perioade scurte. Intr-o vreme m-a ingrijorat apetitul meu pt bautura; mi-era teama sa nu ma controleze, asa cum l-a controlat pe bunicul meu timp de 30si de ani, transformandu-l uneori intr-un mod grotesc, ingrosandu-i calitatile spre absurd si accentuandu-i defectele spre delir. Dar, lucru verificat, nu am cum sa devin alcoolica. Ceva m-a oprit dintotdeauna – fie teama mascata in cumpatare, fie un soi de simt al masurii, lucru pe care probabil tot bunica mea l-a lăsat in mine, dovedindu-si inca o data forta asupra bunicului meu. Mă tot gândesc la lucrurile astea, incercand sa retrasez drumul care m-a adus aici, in punctul asta, asa si nu altfel. O munca stupida de altfel, sa incerci sa-ti dai seama ce si cine esti ca si cum ai face o autopsie invers. Dar n-am avut incotro. A fost ori asta, ori nimic.

Ziua 7.
Un lucru la care nu ma asteptam a fost caldura. Insemnarile mele de acum 10 ani mi-au confirmat. Nu era asa. Nu a fost asa niciodata. E atat de cald incat nu pot nici sa beau decat noaptea tarziu cand totu` incepe sa respire inafara. Ziua ma uit la oamenii de jos de pe trotuar ca la niste caracatite lipite de pamantul in fierbere. E la fel de cald ca in cortazar unde se bea maté sau ca in coloniile lui maugham in care se poarta palarii din paie tari si se consuma drame inabusite in soarele care tampeste incet. Daca mai continua asa, va trebui sa fac o pauza. Sa ma intind undeva si sa nu ma mai ridic. Undeva printre lucrurile mele. S-ar crede ca nu sunt multe. Intotdeauna iti inchipui nomazii tarand dupa ei o oala, o cana de tabla si 2 camasi peticite. Fals. Am foarte multe lucruri, in special carti. Le despachetez rar, mai mult le transport. Cu vaporul cu trenul in autobuze si masini de ocazie. De fapt, corect ar fi sa spun ca am valize, nu lucruri. Tentatie bolnavicioasa de a cumpara tot ce imi da o oarecare emotie de moment. Psihiatrul meu, daca ar exista, mi-ar oferi o explicatie in acest sens. Dar explicatia o cunosc, asa ca psihiatrul meu e perfect inutil. Din cand in cand, in situatii de urgenta, imi scot toate lucrurile din valize si le insir in jurul meu. Mai ales cartile. Le deschid, imi privesc semnatura, incerc sa-mi aduc aminte de unde si cum le-am cumparat. Citesc la nimereala paragrafe intregi, compar notite, reconstitui locuri. Apoi ma prabusesc extenuata si dorm cel mai bun somn, dupa care pot sa beau.

Din excursia la Pisa -540 poze. Milano- 520. Barcelona- 600. Total – 1660 poze. Sunt multumita. Am devenit un turist acceptabil, daca nu chiar foarte bun. La inceput aveam trac, nu indrazneam sa scot aparatul din geanta, simteam ochii aborigeni atintiti spre mine, ii auzeam vorbind in gand ia uite-o si pe idioata asta de turista care face sutedepoze pe care le baga intr-un folder si le arata la toata lumea explicand locatii la nesfarsit, exclamand la fiecare cadru aaaa, aici era superb. Turistii sunt niste idioti in genere. Peisagisti de duzina. Dar eu am depasit stadiul asta pt simplul motiv ca eu fac poze si in apartamentele pe care le locuiesc. Adica în spaţiile anonime care seamănă toate între ele şi pe care eu le denumesc acasă, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Am poze cu paturi, pereti si etajere, cu usi si ferestre, perdele, jaluzele, cearsafuri, haine. E o slabiciune la mijloc. Stiu ca nu ma pot baza pe memoria mea, care de la bun inceput mi-a jucat feste. Sunt incapabila sa redau fapte sau locuri care mi s-au intamplat. Si am descoperit ca e mult mai usor sa raspund la intrebari aratand poze. Mai complicat e cu oamenii. Straini de care vreau sa-mi aduc aminte. Cunostinte sau prieteni. Am incercat sa fotografiez fara permisiune, cumva ca si cum as fi furat fara avertisment, dar odata era sa o iau in bot din cauza asta. Un individ din multime care a simti flashul si a inceput sa ma urmareasca undeva prin Canada, Înjurandu-ma in engleza, amenintandu-ma in plina noapte in mijlocul unor strazi traversate de oameni fara fata, care nu spuneau si nu auzeau nimic. Aproape am facut pe mine de frica. Violenta fizica, chestia care te intepeneste instant. Deci e periculos. Mai bine nu. Mult mai simplu e cu oamenii pe care ii cunosti foarte bine. Ii intrebi daca poti sa faci o poza si ei presupun ca te simti atat de bine cu ei incat vrei sa-ti amintesti de asta cand viata e grea. Evident, n-am explicat nimanui care e treaba de fapt. Asa cum n-am spus ca sunt nopti in care ma uit ore in sir la feţele lor din poze, sperand sa am vreo emotie de vreun fel. Uneori se intampla, dar la nivel pur estetic. O expresie, o privire care imi schimba starea pt 2 secunde. N-am reusit inca sa trec de faza asta impersonala a emotiei, in care constati ca ceva e frumos sau urat sau pur si simplu viu.

Epimeleia heauton = en cura sui = a se preocupa de sine.
« Orice om, noapte si zi, pe toata durata vietii sale, trebuie sa se preocupe de sufletul sau. » (Epicur)

Ziua 20. Numerele de telefon.
Am sunat indelung, de pe fix pe mobil. M-am gandit mult daca sa folosesc telefonul din cameră, am calculat probabilitatea ca relatia, orice fel de relatie, sa se re-stabileasca ulterior si eu, beata fiind sau doar asaltata, sa-i dau numarul de la hotel si el sa-şi dea seama că eu am fost cea care-l sunase. Nu am răbdarea să mă explic nimănui. De fapt, nu vroiam sa-i vorbesc, vroiam doar sa stiu daca mai exista. Am facut asta cu toti fostii mei amanti, intr-un moment sau altul. Oamenii inteleg foarte greu salturile astea in memorie, isi inchipuie ca daca te gandesti la cineva, asta inseamna ceva, lasa urme, traseaza un posibil viitor sau o legatura intre trecut si viitor. Ceea ce e fals. Poti sa suni pur si simplu pentru ca. Poate vrei sa verifici ca trecutul tau nu e doar un vis pe care il ai uneori cu date cronologice. Poate vrei sa verifici ca viata ta nu poate fi rezumata la o filozofie de doi lei care spune ca totul e o iluzie. Poate vrei sa ti se confirme ca existi.
De data asta a raspuns. Si ciudat a fost ca dupa ce i-am auzit vocea, vroiam sa aud mai mult din vocea aia. Asa ca am ramas la telefon, suspendata. Dar pentru ca nu spunea mai mult decat Alo, a devenit insuficient. A trebuit sa vorbesc si eu, ca sa obtin mai mult decat atat. Am salutat, m-am recomandat. M-a recunoscut si a fost foarte neutru, ca si cum il suna un vechi prieten din facultate ca sa-l invite la o reuniune la care, din pacate, el nu putea sa ajunga. Atat de neutru incat eu m-am simtit prost pentru ca nimic nu se spunea de fapt, doar o amanare, inca o amanare de cativa ani, de cateva zile sau luni. O amanare a unei emotii pierdute pe care mi-ar fi fost mai usor sa o regasesc daca nu l-as fi inclus si pe el in ea. Primul semn ca intoarcerea mea a fost o greseala, primul semn ca trebuie sa fac drumul asta inapoi fara oameni.

Ziua 23. Explorare.
Inapoi la oras, la orasul parasit. Bunicul meu nu mi-a povestit niciodata despre orasul asta, pur si simplu locuia in el. Nu mi-a spus nici macar daca era al lui, daca il simtea ca atare. Eu ii perindam strazile si imi consultam notitele. Da, traisem in mod clar acolo si aveam si poze ca s-o dovedeasca. Familia locuise, inainte ca eu sa ma nasc, langa strand si am petrecut cateva ore acolo, cu aparatul in mana, suportand caldura haotica si tanjind dupa o apa in care n-aveam sa sar niciodata. In orice caz, nu aceeasi apa in care se scaldase maica-mea in copilarie, la doi pasi de casa. Exista o fotografie a bunica-mi din acea perioada. Era bruneta si tanara, tenul proaspat si alb, umerii aplecati deasupra unei cazi de plastic, privire intrerupta din lucru si griji. In jur, buruieni crescute langa gard. Mi s-a explicat ca unchiul meu era bolnav pe vremea aia. Apoi, fotografie din spital, el mic si intunecat, bunica-mea obosita langa el. Sotul ei, nicaieri. Unde era el in tot timpul asta, am intrebat. Nimeni n-a stiut ce sa-mi raspunda. El facea poza, el era acasa cu celalalt copil, el era la crasma cu muncitorii din fabrica. El aluneca pe langa propria lui viata sau avea o alta.

Ziua 25. Unde?
A 25-a zi in casa. N-am mai iesit de 25 de zile. Asta se intampla in celalalt oras, cel de dinainte. Am ajuns acolo cu trenul. De fapt, cu trenurile. In total 4. totul a durat 3 zile. Apoi mi-am carat bagajele. Era mult prea cald, facusem o eroare de calcul si ajunsesem prea devreme. In tren fusese bine, ma tolanisem in cuseta. Un individ mustacios si plictisit incerca din cand in cand sa intre in vorba. Nu avea nevoie de vreo incurajare, pur si simplu turuia la nesfarsit, prins de propria poveste. Emigrase cu cativa ani in urma. Avea o nevasta pe undeva. Viata e grea, dar trebuie sa te descurci. Mai ales pentru copii, care n-au nici o vina ca tu nu le poti lua ce le trebuie. Viata e scumpa, totul costa, dar el stie cum sa faca banii necesari. Important e sa vrei, dupa aia totul devine clar. Nevasta lui face si ea bani, dar e greu in strainatate pentru ca nu te ajuta nimeni, n-ai mama, n-ai tata, ai doar copii si ei n-au ce face, nu e vina lor. I-am facut o poza si am tacut. Pasiunea mea pentru comportamentul uman m-a facut sa nu-mi mai placa oamenii. Şi ce sunt oamenii decât nişte poveşti pe care ţi le spui singur în minte, încercând să adormi din propria poveste.

In cameră e bine, bautura a fost indeajuns. Am stat in mijlocul geamantanelor si m-am gandit la ce urma sa fac. Am facut liste extinse. Am numerotat casele pe unde trebuia sa trec, oamenii pe care urma sa-i vad. Apoi m-am gandit sa fac un set de intrebari pe care sa le pun tuturor, aceleasi, in cazul in care ar fi survenit ceva neprevazut care m-ar fi deviat de la starea normala. Am prevazut ca o sa am emotii involuntare. Le-am asteptat. Am contat pe ele. Dezamagirea ar fi sa nu le am. Recunosc ca sunt un vanator de emotii. Ma bag in orice situatie susceptibila de a ma duce acolo. Sau ma bagam in orice situatie susceptibila de a ma duce acolo. Eram un adevarat vampir de emotii. Da, asta ar fi cuvantul. Vampir. Apoi s-a intamplat ceva si n-am mai reusit sa gasesc emotii nicaieri. Asa ca am venit aici, ca sa aflu. Am venit cu trenul si mi-am facut calendar special, ca sa tin socoteala zilelor pe care le petrec in casa. Pana mi se termina bautura si resturile de mancare. Apoi o sa reusesc sa ies, sa gasesc emotiile si sa mi se raspunda la intrebari. A 26-a zi in casa.

Ziua 30. Ne dezvelim de pături.
Mi-am dat seama cum ar arăta totul dacă. Azi, la trezire, la gornul din capul meu care sună în fiecare dimineaţă şi care mă desparte de faţa mea necunoscută mie, mi-am dat seama. Pachetele goale de ţigări, cele două scrumiere scurse în punga de mucuri, legată la gură şi aplecată într-o rână, întinzându-se milimetric în fiecare oră din noapte când eu dorm şi n-am habar. Sticle, inclusiv de plastic, sertarul plin de medicamente de tot felul. Un rest de paste lipite de pereţii oalei, roşu coagulat şi crem. Şi în sfîrşit, eu, contorsionată pe saltea, mâna la tâmplă, aşa cum am gasit-o azi. Dacă toate astea sunt o imagine, dacă eu sunt arestată în această imagine, dacă eu ma opresc aici, ce rămâne. Nu rămâne nimic. Decât eu, îngheţată la locul imaginar al crimei, bagajele mele cu numele meu pe fiecare dintre ele, trimise cine ştie unde, pierdute pe vreun tren autobuz avion vapor. Îmi donez cărţile bibliotecii judeţene, biblioteca copilăriei mele dispărute. Abia acum îmi dau seama ca acolo trebuie să merg în primul rând.
Toate astea vor fi. Vor fi mâine. Sau poimâine. Am să mă gândesc la toate astea într-o dimineaţă la trezire. Or sa-mi stea agăţate în cap depăşind ora cafelei. Am să vreau să le scriu. Va trebui să iau o hotărâre. Va trebui să merg undeva, mai departe de colţul străzii, va fi zi şi nu noapte când va trebui să ies. Voi scrie la întoarcere, amintindu-mi. Biblioteca era acolo, parcul nu. Terenul obturat de o cladire de care aproape ca m-am împiedicat. Mare, urâtă şi impertinentă. Genul de clădire care te scoate din ţâţâni, care-şi întoarce violent capul într-o parte, care te face să uiţi ce vrei şi ce cauţi acolo. Mi-am tras gluga pe cap şi am intrat în bibliotecă repede şi furişat, apoi am respirat proptită de uşa principală, în interior, pe stânga. M-am împiedicat ca un orb de o mobilă nouă pentru că acolo nu mai erau bănci, în ciuda planului pe care l-am scos din buzunar şi care arăta clar existenţa unor bănci de lemn dotate cu scrumiere ambulante de o parte şi de alta. Am gândit repede, în cascade, în timp ce mă rezemam de zid şi am ajuns la o concluzie bună, optimistă. Devierile astea de la plan, una după alta, sunt un lucru bun pentru că nu forţează amintirea precisă a locului. Lucrurile nu se schimbă, se acumulează. Apar lucruri noi peste cele vechi, ceea ce nu face decât să ne trimită spre lucrurile vechi, subliniindu-le absenţa. Oamenii nu se schimbă, ci doar obosesc din cauza acumulării de lucruri vechi şi noi în locurile ştiute din oraşe şi din minte. Am obosit, dar nu m-am schimbat şi exist. Au urmat momente minunate, Kodak. Mirosul, indicatoarele, garderoba dintr-odata îngrămădită deşi goală, în dreapta sala pentru copii, în stânga, la capătul culoarului, sala pentru adulţi, în lateral peretele cu o nouă dar aceeaşi expoziţie de tablouri pictate de mâini îndemânatice, biroul directoarei ghicit undeva la etaj.
Pe hol, rafturile înţesate de cartonaşe dactilografiate miroseau a lemn vechi şi a ulei de balamale. Unele încă scârţâiau la orice mişcare, un zgomot ca de pantofi noi pe pardoseală, zgârâituri cu ecou. În dreapta, nimeni. În stânga, aceeaşi blondă de acum 20 de ani, tunsă scurt, ochi verzi-căprui. Fundul i se rotunjise în fusta dreaptă până la genunchi, pieptul plin revărsându-se din bluză şi buze rujate corect, retrasând o gură adunată spre colţuri. Am copiat cote la întâmplare, am semnat în condica albastră care aducea a registru contabil, apoi fişele una câte una. Fiecare scrijeleală cu emoţie violentă, ca şi cum aş fi ajuns acasă, amnezic fiind. Aş vrea să-mi donez cărţile, am zis. Cărţile dvs? Da, cărţile mele. Îmi pare rău, a zis. Nu trebuie, nu cred că sunt pe moarte. Nu cred că mai e loc în bibliotecă, depozitul de jos e plin. Poate până atunci se eliberează, am zis. Poate, a zâmbit. Faceţi o cerere. Am ieşit de acolo şi era toamnă. Lumina rece îngheţa aerul pe care plămânii mei îl încălzeau repetat. Ultima oară când văzusem asta fusese în toamna în care ieşisem din bibliotecă şi ea era cu mine. Era frumoasă. Îi era frig. Fuma. Termosul chinezesc era rece. Aveam bani de vodcă. Aveam 2 ţigări. Bunătatea noastră se revărsa între noi ca o cărămidă ruptă în două şi fărâmiţată de maşinile de salubritate. În toţi aceşti ani, bunicul meu se afla în casă, în grădină, la biserică şi la băut. Spaimele i se adunau haotic înauntru într-un vraf uriaş de emoţii inutile.

Ziua 32. Oglinda.
Mi se terminaseră pastilele. Asta o mai păţisem o dată, senzaţia era extrem de familiară, o identificam cumva cu Parisul, aşa că am căutat în agendă şi da, acolo era scris, albastru pe alb. Paris, încuiată într-o cameră de motel, bând budweiser la sticlă aproape 2 euro. Trăisem ceva dubios, fugisem cu un om sau cu mai mulţi, aveam în cap foarte precis de unde veneam, ceea ce ar fi trebuit să-mi dea un sentiment acut de siguranţă, dar nu, ceva se întâmplase şi cu toată berea aia nu reuşeam să-mi revin. Am îmbrăţişat pe cineva, cineva care era acolo pentru că îl chemasem, dar uitasem de ce îl chemasem pentru că tot ce simţeam era o tristeţe furibundă care-mi bătea sec şi constant în organe. Am întins mâna spre sertarul cu pastile dar flaconul era gol, toate cutiile goale. Am căutat prin buzunare, deja nu mai ştiam dacă sunt singură sau nu şi nu mai ştiam nimic nici din viaţa mea anterioară, şi pentru că n-am găsit nici o pastilă pe nicăieri, pereţii s-au închis peste mine şi pentru că nu mai vroiam să simt nimic, nici un fel de neputinţă, am închis ochii şi i-am ţinut aşa până la plecare.

M-aş putea dezgusta pe mine însămi dacă aş fi altcineva. Cu totul altcineva. Închiderea mea în mine. Mimarea expresiei a ceea ce simt, care falsifică ceea ce simt în sine. Eu totuşi nu mă dezgust pe mine însămi. Nu-mi dau seama însă ce anume din mine îmi repugnă pentru ceilalţi, eu fiind ceilalţi şi totuşi eu. Stând în camera aceea de hotel în toamna imediat următoare (sau era cea de dinainte?) mi-a trecut prin cap că lipsa de viaţă din mine e cea care. Şi revenind din nou in corpul meu m-am gândit ca pe o minciună. Corpul meu minţea pentru mine pentru că exista în locul meu, făcându-mi treburile, cumpărându-mi vinul, mâncându-mi mâncarea, molfăind cuvinte către alţii. Toată mascarada asta pentru un singur scop – să demonstrez că exist şi că am puterea s-o fac. Puterea să rezist tentaţiei de a nu exista. Puterea de a funcţiona. Puterea de a face lucruri. Închid ochii şi-mi doresc ca bunicul meu cel din mine şi bunica mea cea din mine să nu se mai certe, să nu mă mai rupă în două. Mi-l amintesc pe bunicul meu beat, cocârjat deasupra mesei din bucătărie, plângând şi spunând aproape ne-inteligibil că e un om rău şi că a greşit cu multe lucruri. Dar în loc să simt compasiune pentru el, la cei câţiva ani ai mei, am simţit furie. Mă gândeam că e un om slab pentru că nu poate decât sa spună, şi nu să facă. Neputinţa lui de a avea un impact asupra lumii îmi stă acum obsesiv în minte ca fiind o extensie a ceea ce sunt eu faţă de mine, singurul avantaj câştigat la diferenţă de două generaţii fiind faptul că eu disimulez mai bine. Disimulez tot timpul.
Există o înţelegere tacită între generaţiile aceleiaşi familii ca lucrurile să se întoarcă din ambele direcţii, ca lucrurile să putrezească între diversele epoci, fiind, unele faţă de celelalte, simple caricaturi sau patologii ale unui design genetic.

Ziua 35. Auto-socializare.
Orasul era dezgolit si pustiu. Acareturile vechi ascunse sub clădiri înalte învelite în folii de aluminiu ca resturile unei cine fastuoase putrezind in aşteptarea câinilor care urmează să li se pişe la picioare după 12 noaptea.
Piste false. Viaţa e plină de. Între coincidenţă şi adevăr. Despre ce vorbim aici. Despre incoerenţa încăpăţânată, exasperantă a lucrurilor care ţi se întâmplă numai ţie.

Am iubit mult timp crâşmele de cartier, cu pereţii lor jilavi, cu mesele fără façon, amintind de o epocă pe care eu n-am trăit-o, bând cu lumea pestriţă, vociferând în aerul încâlcit puţind a rachiu ieftin. Chelneriţa obosită care-i tratează pe toţi când cu dispreţ, ca pe beţivanii care seamănă cu bărbatul ei acum la băut în altă crâşmă, când cu generozitate, aruncând o glumă peste mutrele obosite dar joviale în căutare de credit la bar. Caietul nelipsit din crâşmele populare, caiet în care fiecare muşteriu e trecut la liniuţă – Gicu = 100 vodcă Haiduc pe datorie.
Crâşmele astea, pline de oameni vii, prea expuşi ca să mai poată salva ceva din faţa lor socială, adormind brusc prăbuşiţi pe masă sau amintindu-şi prin ceaţa ce li s-a întâmplat şi când, ţipându-şi beţia peste pahare spre cei afundaţi deja în propria lor amorţire beată. Şi apoi vine ora frăţiei universale. Aproape de închidere, când ce se bea nu se mai ştie şi cine dă banul nu mai contează, lumea începe să se iubească pe ea însăşi, ca şi cum s-ar fi ajuns în sfârşit la scopul întregului exerciţiu.
Am ieşit din bar la ora când totul e deja închis înafară de bufetul gării. Mi-am privit tovarăşii de beţie cu un ochi ieşit din orbite, încercând să-mi limpezesc creierul îndeajuns încât să-mi dau seama unde sunt, ce zi e, unde mi-e caietul. Coordonatele. În timp ce ceilalţi dezbăteau dezlânat care va fi următorul loc de tărăgănare, mi-am deschis carnetul sub lumina chioară a unui bec plăpând şi am citit că e ziua 35. Mi-am amintit brusc ca poate fi la fel de bine ziua Xxxx ante-prezent. Pentru că oamenii care se agăţau de stâlpi si borduri lângă mine nu erau nişte străini. Au mai fost seri si nopţi ca asta. Ceea ce mi-a reamintit de ce eram acolo. Trebuia să le propun să mergem la cineva anume, într-o casă anume. Pentru că cel mai bine era să nu ajung singură acolo, ci sub pretextul unei beţii prelungite care trebuie să culmineze intr-un loc sigur pentru ora aceea din noapte.

Noaptea dinspre ziua 36. Ne apropiem.
Am ajuns acolo în starea veselă a omului care nu e conştient de nimic altceva. Geamul era luminat de o lumânare pe care n-o puteam zări din afară, veselia mea creştea din stradă prin poartă până la uşă. Mi-am lăsat tovarăşii să facă gălăgie şi să bată în geam, ni s-a răspuns greu, morocănos, eram gata să renunţ şi să fug prin poarta întredeschisă. Înaintând în holul întunecat, am recunoscut mirosul pe care mi-l refuzasem toţi anii ăştia şi o tristeţe ceţoasă mă anestezia pe nesimţite.

Ziua 40. Înăuntru.
Sticla pe jumătate plină obturează parte din masa improvizată pe bibliotecă redând ochiului o perspectivă saturată de umbre şi feţe distorsionate. Pare că lichidul dinăuntru împrăştie lumina difuză arătându-mi un alt adevăr, un alt context. Îmi lipesc iarăşi mâna de sticlă şi degetele mele translucide mai toarnă un pahar, schimbându-mi iarăşi jocul de lumini şi umbre pe care doar eu îl văd. O altă mână, uriaşă se iveşte de după sticlă şi îmi oferă o ţigară. N-am mai băut de mult împreună, spune mâna în timp ce eu mă răstorn pe spate, cuprinzând scaunul de lemn, fixându-l în şira spinării. Da, mi-era dor. Am minţit nefiind sigură că minţeam. Nu poţi fi sigur de nimic între atâtea umbre, dar bănuieşti că simţi ceva ce te apropie de ceilalţi. Casetofonul vechi zumzăia lângă fereastră, zgomotul acela de bandă mestecată cu hopuri, în înghiţituri sincopate. ”Aici mă simt ca într-un muzeu.” Lumânarea pâlpâie sfârâind aproape de scrumieră, gazda se ridică în picioare, umbra lui acoperă şifonierul, apoi goleşte capătul de ceară ca într-un ritual călugăresc. După cum vezi, nu s-a schimbat nimic.
N-aveam nevoie de caiet ca să-mi dau seama că are dreptate. Recunoşteam instinctiv totul, fără termen de comparaţie şi o senzaţie de familiaritate cu mine însămi se instala încet în mintea mea relaxată. Da, probabil că aşa se simt oamenii când beau acasă, am murmurat înainte de o tăcere lungă. E bine să fii beat cu tine însuţi, in decorul minţii tale. Gândul ăsta brusc m-a făcut să mă întreb inevitabilul. E real ce se întâmplă acum? Nu-ţi bate capul, hai să terminăm sticla. Ai venit aici pentru ceva. Pentru ce? Cred că m-am ridicat în picioare, dar nu sunt sigură. Vedeam altceva, asta e sigur. Nu mai vedeam sticla, ci copacul din faţa casei, crescut strâmb peste gard, înţepenit într-un bec care lumina intrarea în alee. Umbra străzii se întindea ca o pasăre diformă peste iarbă, strivind-o. Alunec pe scaun şi încep să mă legăn înspre sobă, duc paharul la gură, trag din ţigară. N-am mai fost de mult aşa de bine, cred că am să rămân aici. Umbrele fug din sticla şi se strâng aproape de mucul de lumânare care fumegă în ceaşcă. Abia atunci aud vocile celorlalţi amestecându-se ca într-un film prost derulat, asurzindu-mi urechile. Băi, dar noi nu mâncăm ceva?.

Ziua 60. Nimic.
Mi se pasează o ţigară şi gestul mă bucură pentru că îmi spune că exist înafara mea. Ceilalţi mă văd, îmi recunosc prezenţa şi mă includ în lumea lor. Un pahar de vin sau o ţigară. Sau o vorbă aruncată la întâmplare. Contează că e la întâmplare? Contează dacă sunt un punct reperabil sau un univers întreg, plin de senzaţii? Nu contează. Asta îmi spun. Nu contează. Pentru că punctul acela poate fi orice. Eu pot fi orice. Ca şi trecutul meu.
Sunt în casa asta atâta timp cât sunt văzută ca un punct. O să dispar la fel de simplu, aşa cum forţa pe care o aplic asupra ţigării va dispărea în câteva secunde. Gândesc în maxime de când mă ştiu. Încă una: nu există altă conexiune dintre om şi lume decât în gesturile simple prin care ţi se oferă o ţigară un pahar de vin o farfurie cu mâncare sau o vorbă.
Cum putem crede in metafizica daca tot ce stim este fizic. Cum putem crede în emoţii sau sentimente dacă ele se subscriu în permanenţă înafara însemnărilor noastre.

Ziua 70. Se construieşte o pârghie.
Poate că mi-am ales dumnezeul greşit. Al meu are forma unei sfere de foc care se rostogoleşte peste lume trăgând după ea vieţi la întâmplare. Ca un Soare scos de pe orbită, înghiţit forţat de milioane de guri flămânde. Aş fi preferat o capră, o masă sau orice altceva mai prietenos, mai uman. Ca să fiu sinceră, dintre toate lucrurile antropomorfe demne de un zeu, plantele mi-au părut întotdeauna cele mai potrivite.
Mi-ar fi plăcut ca dumnezeu să fie o plantă care creşte în mine odată cu anii, nu orice fel de plantă, ci una medicinală, cu proprietăţi curative, care să mă hrănească, să mă susţină, să-mi facă propria viaţă posibilă. În lipsa acestei plante, viaţa mea nu e posibilă. Viaţa mi se întâmplă cu preţul a tot ce compune restul – minte, suflet, inimă. Fără această plantă care să mă hrănească pe dinăuntru, supravieţuiesc doar. Şi pe măsură ce sensul supravieţuirii mele dispare în ochii mei şi ai altora, existenţa este doar un vis absurd din care nu mă pot trezi. Ca şi cum odată cu tăierea cordonului ombilical, mi s-a tăiat orice legătură cu lumea.
Viitorul e repetiţia prezentului, asta am citit-o de multe ori. Ceea ce pentru mine personal înseamnă că nu mă mişc în timp şi spaţiu, ci stagnez într-o eroare a universului. De ce nu mă pot mişca, de ce nimic nu se schimbă. De ce dincolo de mine regăsesc doar lucruri pe care nu le pot atinge, la care nu mă pot conecta. De ce am aceleaşi întrebări ca la 7 ani. De ce îmi amintesc asta şi nu altceva. De ce să-mi amintesc orice. De ce să mănânc şi să mă spăl. Şi mai ales, de ce dumnezeul meu nu este o plantă?

Ziua de dinaintea zilei 1. Bing bang.
Într-unul din celelalte oraşe. Genul de oraşe simetrice, construite special ca să fie armonioase şi egale, echilibrate, cu parcuri geometrice în care stă întotdeauna câte cineva pe bancă, parcă anume pus acolo ca să nu pară totul inuman, cu clădiri scoase din cutie şi străzi largi ca pentru a adăposti zeci de trecători inexistenţi. Oraşele fără oameni au un efect neliniştitor asupra mea – îmi imaginez fără să vreau că toţi locuitorii zac morţi, închişi în casele lor cu flori cuminţi şi colorate la ferestre. Flori care înlocuiesc şi soarele, la nevoie. Un aer decent şi apatic se coboară peste lucruri de la prima oră a dimineţii până a doua zi dimineaţă. Îmi amintesc în mod special de oraşul acela pentru că acolo am avut cele mai multe amintiri. S-a întâmplat aşa: eram pe o terasă şi-mi sorbeam liniştită a patra bere când am simţit ce nu mai simţisem de mult – un vortex, o mişcare circulară, tridimensională care mă smulgea din scaun înspre mine. Călătoream înapoi înspre mine şi inapoi în lume în acelaşi timp. A doua zi am luat alt tren.
laura

© Oana Ariton

Fişierul PDF: