eu nu sunt Oana [1]

Caietul cuprindea însemnări inegale, sub formă de jurnal sporadic. A fost adus în Biserica noastră de un enoriaş care ne-a mărturisit că este o rudă îndepărtată a autorului şi că a intrat în posesia caietului atunci când l-a primit prin poştă, fără vreo altă explicaţie. Din păcate, lecturarea acestui caiet nu i-a dat indicii concludente despre persoana care l-a scris şi pe care nu a revăzut-o din copilărie. Însemnările însă l-au neliniştit şi datorită încrederii pe care o are în Biserica noastră, a apelat la noi pentru un sfat duhovnicesc. Concluzia slujbaşilor smeriţi ai acestei parohii este că acest caiet nu este decât un alt semn ceresc că tinerii noştri se pierd pe căi îndepărtate de Domnul, căi care îi duc la pieire în absenţa credinţei. Am considerat că este datoria noastră morală să facem cunoscute enoriaşilor noştri (şi nu numai) povestiri reale în măsură să sublinieze încă o dată pericolul îndepărtării de Biserică şi de familie, pericol care sapă la baza existenţei societăţii noastre aflate în derivă.
Dumnezeu fie cu sufletele tuturor păcătoşilor! Amin!

Ziua 1. Genetica.
Genele bunicului meu s-au dovedit destul de slabe. Nu ca cele ale bunicii, în orice caz. Nici unul dintre cei trei copii n-a moştenit ochii verzi-căprui sau părul blond-nisipiu; toti au iesit bruneti cu ochi caprui inchis, ca bunica-mea. Iar urmatoarea generatie si ultima, adica eu, a tradat definitiv orice posibila asociere fizica cu bunica-miu. Ceea ce a facut ca acest om sa dispara dupa moarte, singura posibilitate de reconstituire a corpului său ne-fiind un ceva din prezenta fizica a urmasilor lui, ci niste poze prafuite, majoritatea alb-negru, din care transpar franturi de rasete, grimase, gesturi neterminate, priviri fixe. Probabil ca in jumatate dintre aceste poze, facute sacadat si aleatoriu de-a lungul a 30 de ani, bunicul meu e beat sau cel putin abtiguit. Un aer hatru si vesel, usor mucalit, uneori bunica-mea langa el, serioasa si frumoasa, blanda si lucida. Toate la un loc. Daca n-am mostenit nici o trasatura fizica de-a lui (desi da, ADN-ul lui e in mine, e eu, dar asta conteaza cel mai putin, lucrurile vizibile sunt singurele care dau masura a ceva in astfel de cazuri), cel putin stiu ca imi place la fel de mult sa beau. Si stiu ca atata timp cat beau, omul acesta de la care nu mi-a ramas nimic, continua sa existe prin mine. Unul dintre cei doi unchi ai mei avea aceeasi pasiune pentru bautura, dar l-am suspectat dintotdeauna ca bea cu un scop (de suparare, frustrare, depresie), lucru confirmat mai tarziu, cand scapase total haturile si a trebuit sa se lase intr-un mod radical, ca orice om dependent de propria nefericire care cu un spasm urias venit de nu se stie unde, isi ucide trecutul si devine nefericit altfel. Eu beau ca sa beau si dependenta mea de alcool se verifica de fiecare data cand, dintr-un motiv sau altul, sunt nevoita sa devin abstinenta pe perioade scurte. Intr-o vreme m-a ingrijorat apetitul meu pt bautura; mi-era teama sa nu ma controleze, asa cum l-a controlat pe bunicul meu timp de 30si de ani, transformandu-l uneori intr-un mod grotesc, ingrosandu-i calitatile spre absurd si accentuandu-i defectele spre delir. Dar, lucru verificat, nu am cum sa devin alcoolica. Ceva m-a oprit dintotdeauna – fie teama mascata in cumpatare, fie un soi de simt al masurii, lucru pe care probabil tot bunica mea l-a lăsat in mine, dovedindu-si inca o data forta asupra bunicului meu. Mă tot gândesc la lucrurile astea, incercand sa retrasez drumul care m-a adus aici, in punctul asta, asa si nu altfel. O munca stupida de altfel, sa incerci sa-ti dai seama ce si cine esti ca si cum ai face o autopsie invers. Dar n-am avut incotro. A fost ori asta, ori nimic.

Ziua 7.
Un lucru la care nu ma asteptam a fost caldura. Insemnarile mele de acum 10 ani mi-au confirmat. Nu era asa. Nu a fost asa niciodata. E atat de cald incat nu pot nici sa beau decat noaptea tarziu cand totu` incepe sa respire inafara. Ziua ma uit la oamenii de jos de pe trotuar ca la niste caracatite lipite de pamantul in fierbere. E la fel de cald ca in cortazar unde se bea maté sau ca in coloniile lui maugham in care se poarta palarii din paie tari si se consuma drame inabusite in soarele care tampeste incet. Daca mai continua asa, va trebui sa fac o pauza. Sa ma intind undeva si sa nu ma mai ridic. Undeva printre lucrurile mele. S-ar crede ca nu sunt multe. Intotdeauna iti inchipui nomazii tarand dupa ei o oala, o cana de tabla si 2 camasi peticite. Fals. Am foarte multe lucruri, in special carti. Le despachetez rar, mai mult le transport. Cu vaporul cu trenul in autobuze si masini de ocazie. De fapt, corect ar fi sa spun ca am valize, nu lucruri. Tentatie bolnavicioasa de a cumpara tot ce imi da o oarecare emotie de moment. Psihiatrul meu, daca ar exista, mi-ar oferi o explicatie in acest sens. Dar explicatia o cunosc, asa ca psihiatrul meu e perfect inutil. Din cand in cand, in situatii de urgenta, imi scot toate lucrurile din valize si le insir in jurul meu. Mai ales cartile. Le deschid, imi privesc semnatura, incerc sa-mi aduc aminte de unde si cum le-am cumparat. Citesc la nimereala paragrafe intregi, compar notite, reconstitui locuri. Apoi ma prabusesc extenuata si dorm cel mai bun somn, dupa care pot sa beau.

Din excursia la Pisa -540 poze. Milano- 520. Barcelona- 600. Total – 1660 poze. Sunt multumita. Am devenit un turist acceptabil, daca nu chiar foarte bun. La inceput aveam trac, nu indrazneam sa scot aparatul din geanta, simteam ochii aborigeni atintiti spre mine, ii auzeam vorbind in gand ia uite-o si pe idioata asta de turista care face sutedepoze pe care le baga intr-un folder si le arata la toata lumea explicand locatii la nesfarsit, exclamand la fiecare cadru aaaa, aici era superb. Turistii sunt niste idioti in genere. Peisagisti de duzina. Dar eu am depasit stadiul asta pt simplul motiv ca eu fac poze si in apartamentele pe care le locuiesc. Adica în spaţiile anonime care seamănă toate între ele şi pe care eu le denumesc acasă, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Am poze cu paturi, pereti si etajere, cu usi si ferestre, perdele, jaluzele, cearsafuri, haine. E o slabiciune la mijloc. Stiu ca nu ma pot baza pe memoria mea, care de la bun inceput mi-a jucat feste. Sunt incapabila sa redau fapte sau locuri care mi s-au intamplat. Si am descoperit ca e mult mai usor sa raspund la intrebari aratand poze. Mai complicat e cu oamenii. Straini de care vreau sa-mi aduc aminte. Cunostinte sau prieteni. Am incercat sa fotografiez fara permisiune, cumva ca si cum as fi furat fara avertisment, dar odata era sa o iau in bot din cauza asta. Un individ din multime care a simti flashul si a inceput sa ma urmareasca undeva prin Canada, Înjurandu-ma in engleza, amenintandu-ma in plina noapte in mijlocul unor strazi traversate de oameni fara fata, care nu spuneau si nu auzeau nimic. Aproape am facut pe mine de frica. Violenta fizica, chestia care te intepeneste instant. Deci e periculos. Mai bine nu. Mult mai simplu e cu oamenii pe care ii cunosti foarte bine. Ii intrebi daca poti sa faci o poza si ei presupun ca te simti atat de bine cu ei incat vrei sa-ti amintesti de asta cand viata e grea. Evident, n-am explicat nimanui care e treaba de fapt. Asa cum n-am spus ca sunt nopti in care ma uit ore in sir la feţele lor din poze, sperand sa am vreo emotie de vreun fel. Uneori se intampla, dar la nivel pur estetic. O expresie, o privire care imi schimba starea pt 2 secunde. N-am reusit inca sa trec de faza asta impersonala a emotiei, in care constati ca ceva e frumos sau urat sau pur si simplu viu.

Epimeleia heauton = en cura sui = a se preocupa de sine.
« Orice om, noapte si zi, pe toata durata vietii sale, trebuie sa se preocupe de sufletul sau. » (Epicur)

Ziua 20. Numerele de telefon.
Am sunat indelung, de pe fix pe mobil. M-am gandit mult daca sa folosesc telefonul din cameră, am calculat probabilitatea ca relatia, orice fel de relatie, sa se re-stabileasca ulterior si eu, beata fiind sau doar asaltata, sa-i dau numarul de la hotel si el sa-şi dea seama că eu am fost cea care-l sunase. Nu am răbdarea să mă explic nimănui. De fapt, nu vroiam sa-i vorbesc, vroiam doar sa stiu daca mai exista. Am facut asta cu toti fostii mei amanti, intr-un moment sau altul. Oamenii inteleg foarte greu salturile astea in memorie, isi inchipuie ca daca te gandesti la cineva, asta inseamna ceva, lasa urme, traseaza un posibil viitor sau o legatura intre trecut si viitor. Ceea ce e fals. Poti sa suni pur si simplu pentru ca. Poate vrei sa verifici ca trecutul tau nu e doar un vis pe care il ai uneori cu date cronologice. Poate vrei sa verifici ca viata ta nu poate fi rezumata la o filozofie de doi lei care spune ca totul e o iluzie. Poate vrei sa ti se confirme ca existi.
De data asta a raspuns. Si ciudat a fost ca dupa ce i-am auzit vocea, vroiam sa aud mai mult din vocea aia. Asa ca am ramas la telefon, suspendata. Dar pentru ca nu spunea mai mult decat Alo, a devenit insuficient. A trebuit sa vorbesc si eu, ca sa obtin mai mult decat atat. Am salutat, m-am recomandat. M-a recunoscut si a fost foarte neutru, ca si cum il suna un vechi prieten din facultate ca sa-l invite la o reuniune la care, din pacate, el nu putea sa ajunga. Atat de neutru incat eu m-am simtit prost pentru ca nimic nu se spunea de fapt, doar o amanare, inca o amanare de cativa ani, de cateva zile sau luni. O amanare a unei emotii pierdute pe care mi-ar fi fost mai usor sa o regasesc daca nu l-as fi inclus si pe el in ea. Primul semn ca intoarcerea mea a fost o greseala, primul semn ca trebuie sa fac drumul asta inapoi fara oameni.

Ziua 23. Explorare.
Inapoi la oras, la orasul parasit. Bunicul meu nu mi-a povestit niciodata despre orasul asta, pur si simplu locuia in el. Nu mi-a spus nici macar daca era al lui, daca il simtea ca atare. Eu ii perindam strazile si imi consultam notitele. Da, traisem in mod clar acolo si aveam si poze ca s-o dovedeasca. Familia locuise, inainte ca eu sa ma nasc, langa strand si am petrecut cateva ore acolo, cu aparatul in mana, suportand caldura haotica si tanjind dupa o apa in care n-aveam sa sar niciodata. In orice caz, nu aceeasi apa in care se scaldase maica-mea in copilarie, la doi pasi de casa. Exista o fotografie a bunica-mi din acea perioada. Era bruneta si tanara, tenul proaspat si alb, umerii aplecati deasupra unei cazi de plastic, privire intrerupta din lucru si griji. In jur, buruieni crescute langa gard. Mi s-a explicat ca unchiul meu era bolnav pe vremea aia. Apoi, fotografie din spital, el mic si intunecat, bunica-mea obosita langa el. Sotul ei, nicaieri. Unde era el in tot timpul asta, am intrebat. Nimeni n-a stiut ce sa-mi raspunda. El facea poza, el era acasa cu celalalt copil, el era la crasma cu muncitorii din fabrica. El aluneca pe langa propria lui viata sau avea o alta.

Ziua 25. Unde?
A 25-a zi in casa. N-am mai iesit de 25 de zile. Asta se intampla in celalalt oras, cel de dinainte. Am ajuns acolo cu trenul. De fapt, cu trenurile. In total 4. totul a durat 3 zile. Apoi mi-am carat bagajele. Era mult prea cald, facusem o eroare de calcul si ajunsesem prea devreme. In tren fusese bine, ma tolanisem in cuseta. Un individ mustacios si plictisit incerca din cand in cand sa intre in vorba. Nu avea nevoie de vreo incurajare, pur si simplu turuia la nesfarsit, prins de propria poveste. Emigrase cu cativa ani in urma. Avea o nevasta pe undeva. Viata e grea, dar trebuie sa te descurci. Mai ales pentru copii, care n-au nici o vina ca tu nu le poti lua ce le trebuie. Viata e scumpa, totul costa, dar el stie cum sa faca banii necesari. Important e sa vrei, dupa aia totul devine clar. Nevasta lui face si ea bani, dar e greu in strainatate pentru ca nu te ajuta nimeni, n-ai mama, n-ai tata, ai doar copii si ei n-au ce face, nu e vina lor. I-am facut o poza si am tacut. Pasiunea mea pentru comportamentul uman m-a facut sa nu-mi mai placa oamenii. Şi ce sunt oamenii decât nişte poveşti pe care ţi le spui singur în minte, încercând să adormi din propria poveste.

In cameră e bine, bautura a fost indeajuns. Am stat in mijlocul geamantanelor si m-am gandit la ce urma sa fac. Am facut liste extinse. Am numerotat casele pe unde trebuia sa trec, oamenii pe care urma sa-i vad. Apoi m-am gandit sa fac un set de intrebari pe care sa le pun tuturor, aceleasi, in cazul in care ar fi survenit ceva neprevazut care m-ar fi deviat de la starea normala. Am prevazut ca o sa am emotii involuntare. Le-am asteptat. Am contat pe ele. Dezamagirea ar fi sa nu le am. Recunosc ca sunt un vanator de emotii. Ma bag in orice situatie susceptibila de a ma duce acolo. Sau ma bagam in orice situatie susceptibila de a ma duce acolo. Eram un adevarat vampir de emotii. Da, asta ar fi cuvantul. Vampir. Apoi s-a intamplat ceva si n-am mai reusit sa gasesc emotii nicaieri. Asa ca am venit aici, ca sa aflu. Am venit cu trenul si mi-am facut calendar special, ca sa tin socoteala zilelor pe care le petrec in casa. Pana mi se termina bautura si resturile de mancare. Apoi o sa reusesc sa ies, sa gasesc emotiile si sa mi se raspunda la intrebari. A 26-a zi in casa.

Ziua 30. Ne dezvelim de pături.
Mi-am dat seama cum ar arăta totul dacă. Azi, la trezire, la gornul din capul meu care sună în fiecare dimineaţă şi care mă desparte de faţa mea necunoscută mie, mi-am dat seama. Pachetele goale de ţigări, cele două scrumiere scurse în punga de mucuri, legată la gură şi aplecată într-o rână, întinzându-se milimetric în fiecare oră din noapte când eu dorm şi n-am habar. Sticle, inclusiv de plastic, sertarul plin de medicamente de tot felul. Un rest de paste lipite de pereţii oalei, roşu coagulat şi crem. Şi în sfîrşit, eu, contorsionată pe saltea, mâna la tâmplă, aşa cum am gasit-o azi. Dacă toate astea sunt o imagine, dacă eu sunt arestată în această imagine, dacă eu ma opresc aici, ce rămâne. Nu rămâne nimic. Decât eu, îngheţată la locul imaginar al crimei, bagajele mele cu numele meu pe fiecare dintre ele, trimise cine ştie unde, pierdute pe vreun tren autobuz avion vapor. Îmi donez cărţile bibliotecii judeţene, biblioteca copilăriei mele dispărute. Abia acum îmi dau seama ca acolo trebuie să merg în primul rând.
Toate astea vor fi. Vor fi mâine. Sau poimâine. Am să mă gândesc la toate astea într-o dimineaţă la trezire. Or sa-mi stea agăţate în cap depăşind ora cafelei. Am să vreau să le scriu. Va trebui să iau o hotărâre. Va trebui să merg undeva, mai departe de colţul străzii, va fi zi şi nu noapte când va trebui să ies. Voi scrie la întoarcere, amintindu-mi. Biblioteca era acolo, parcul nu. Terenul obturat de o cladire de care aproape ca m-am împiedicat. Mare, urâtă şi impertinentă. Genul de clădire care te scoate din ţâţâni, care-şi întoarce violent capul într-o parte, care te face să uiţi ce vrei şi ce cauţi acolo. Mi-am tras gluga pe cap şi am intrat în bibliotecă repede şi furişat, apoi am respirat proptită de uşa principală, în interior, pe stânga. M-am împiedicat ca un orb de o mobilă nouă pentru că acolo nu mai erau bănci, în ciuda planului pe care l-am scos din buzunar şi care arăta clar existenţa unor bănci de lemn dotate cu scrumiere ambulante de o parte şi de alta. Am gândit repede, în cascade, în timp ce mă rezemam de zid şi am ajuns la o concluzie bună, optimistă. Devierile astea de la plan, una după alta, sunt un lucru bun pentru că nu forţează amintirea precisă a locului. Lucrurile nu se schimbă, se acumulează. Apar lucruri noi peste cele vechi, ceea ce nu face decât să ne trimită spre lucrurile vechi, subliniindu-le absenţa. Oamenii nu se schimbă, ci doar obosesc din cauza acumulării de lucruri vechi şi noi în locurile ştiute din oraşe şi din minte. Am obosit, dar nu m-am schimbat şi exist. Au urmat momente minunate, Kodak. Mirosul, indicatoarele, garderoba dintr-odata îngrămădită deşi goală, în dreapta sala pentru copii, în stânga, la capătul culoarului, sala pentru adulţi, în lateral peretele cu o nouă dar aceeaşi expoziţie de tablouri pictate de mâini îndemânatice, biroul directoarei ghicit undeva la etaj.
Pe hol, rafturile înţesate de cartonaşe dactilografiate miroseau a lemn vechi şi a ulei de balamale. Unele încă scârţâiau la orice mişcare, un zgomot ca de pantofi noi pe pardoseală, zgârâituri cu ecou. În dreapta, nimeni. În stânga, aceeaşi blondă de acum 20 de ani, tunsă scurt, ochi verzi-căprui. Fundul i se rotunjise în fusta dreaptă până la genunchi, pieptul plin revărsându-se din bluză şi buze rujate corect, retrasând o gură adunată spre colţuri. Am copiat cote la întâmplare, am semnat în condica albastră care aducea a registru contabil, apoi fişele una câte una. Fiecare scrijeleală cu emoţie violentă, ca şi cum aş fi ajuns acasă, amnezic fiind. Aş vrea să-mi donez cărţile, am zis. Cărţile dvs? Da, cărţile mele. Îmi pare rău, a zis. Nu trebuie, nu cred că sunt pe moarte. Nu cred că mai e loc în bibliotecă, depozitul de jos e plin. Poate până atunci se eliberează, am zis. Poate, a zâmbit. Faceţi o cerere. Am ieşit de acolo şi era toamnă. Lumina rece îngheţa aerul pe care plămânii mei îl încălzeau repetat. Ultima oară când văzusem asta fusese în toamna în care ieşisem din bibliotecă şi ea era cu mine. Era frumoasă. Îi era frig. Fuma. Termosul chinezesc era rece. Aveam bani de vodcă. Aveam 2 ţigări. Bunătatea noastră se revărsa între noi ca o cărămidă ruptă în două şi fărâmiţată de maşinile de salubritate. În toţi aceşti ani, bunicul meu se afla în casă, în grădină, la biserică şi la băut. Spaimele i se adunau haotic înauntru într-un vraf uriaş de emoţii inutile.

Ziua 32. Oglinda.
Mi se terminaseră pastilele. Asta o mai păţisem o dată, senzaţia era extrem de familiară, o identificam cumva cu Parisul, aşa că am căutat în agendă şi da, acolo era scris, albastru pe alb. Paris, încuiată într-o cameră de motel, bând budweiser la sticlă aproape 2 euro. Trăisem ceva dubios, fugisem cu un om sau cu mai mulţi, aveam în cap foarte precis de unde veneam, ceea ce ar fi trebuit să-mi dea un sentiment acut de siguranţă, dar nu, ceva se întâmplase şi cu toată berea aia nu reuşeam să-mi revin. Am îmbrăţişat pe cineva, cineva care era acolo pentru că îl chemasem, dar uitasem de ce îl chemasem pentru că tot ce simţeam era o tristeţe furibundă care-mi bătea sec şi constant în organe. Am întins mâna spre sertarul cu pastile dar flaconul era gol, toate cutiile goale. Am căutat prin buzunare, deja nu mai ştiam dacă sunt singură sau nu şi nu mai ştiam nimic nici din viaţa mea anterioară, şi pentru că n-am găsit nici o pastilă pe nicăieri, pereţii s-au închis peste mine şi pentru că nu mai vroiam să simt nimic, nici un fel de neputinţă, am închis ochii şi i-am ţinut aşa până la plecare.

M-aş putea dezgusta pe mine însămi dacă aş fi altcineva. Cu totul altcineva. Închiderea mea în mine. Mimarea expresiei a ceea ce simt, care falsifică ceea ce simt în sine. Eu totuşi nu mă dezgust pe mine însămi. Nu-mi dau seama însă ce anume din mine îmi repugnă pentru ceilalţi, eu fiind ceilalţi şi totuşi eu. Stând în camera aceea de hotel în toamna imediat următoare (sau era cea de dinainte?) mi-a trecut prin cap că lipsa de viaţă din mine e cea care. Şi revenind din nou in corpul meu m-am gândit ca pe o minciună. Corpul meu minţea pentru mine pentru că exista în locul meu, făcându-mi treburile, cumpărându-mi vinul, mâncându-mi mâncarea, molfăind cuvinte către alţii. Toată mascarada asta pentru un singur scop – să demonstrez că exist şi că am puterea s-o fac. Puterea să rezist tentaţiei de a nu exista. Puterea de a funcţiona. Puterea de a face lucruri. Închid ochii şi-mi doresc ca bunicul meu cel din mine şi bunica mea cea din mine să nu se mai certe, să nu mă mai rupă în două. Mi-l amintesc pe bunicul meu beat, cocârjat deasupra mesei din bucătărie, plângând şi spunând aproape ne-inteligibil că e un om rău şi că a greşit cu multe lucruri. Dar în loc să simt compasiune pentru el, la cei câţiva ani ai mei, am simţit furie. Mă gândeam că e un om slab pentru că nu poate decât sa spună, şi nu să facă. Neputinţa lui de a avea un impact asupra lumii îmi stă acum obsesiv în minte ca fiind o extensie a ceea ce sunt eu faţă de mine, singurul avantaj câştigat la diferenţă de două generaţii fiind faptul că eu disimulez mai bine. Disimulez tot timpul.
Există o înţelegere tacită între generaţiile aceleiaşi familii ca lucrurile să se întoarcă din ambele direcţii, ca lucrurile să putrezească între diversele epoci, fiind, unele faţă de celelalte, simple caricaturi sau patologii ale unui design genetic.

Ziua 35. Auto-socializare.
Orasul era dezgolit si pustiu. Acareturile vechi ascunse sub clădiri înalte învelite în folii de aluminiu ca resturile unei cine fastuoase putrezind in aşteptarea câinilor care urmează să li se pişe la picioare după 12 noaptea.
Piste false. Viaţa e plină de. Între coincidenţă şi adevăr. Despre ce vorbim aici. Despre incoerenţa încăpăţânată, exasperantă a lucrurilor care ţi se întâmplă numai ţie.

Am iubit mult timp crâşmele de cartier, cu pereţii lor jilavi, cu mesele fără façon, amintind de o epocă pe care eu n-am trăit-o, bând cu lumea pestriţă, vociferând în aerul încâlcit puţind a rachiu ieftin. Chelneriţa obosită care-i tratează pe toţi când cu dispreţ, ca pe beţivanii care seamănă cu bărbatul ei acum la băut în altă crâşmă, când cu generozitate, aruncând o glumă peste mutrele obosite dar joviale în căutare de credit la bar. Caietul nelipsit din crâşmele populare, caiet în care fiecare muşteriu e trecut la liniuţă – Gicu = 100 vodcă Haiduc pe datorie.
Crâşmele astea, pline de oameni vii, prea expuşi ca să mai poată salva ceva din faţa lor socială, adormind brusc prăbuşiţi pe masă sau amintindu-şi prin ceaţa ce li s-a întâmplat şi când, ţipându-şi beţia peste pahare spre cei afundaţi deja în propria lor amorţire beată. Şi apoi vine ora frăţiei universale. Aproape de închidere, când ce se bea nu se mai ştie şi cine dă banul nu mai contează, lumea începe să se iubească pe ea însăşi, ca şi cum s-ar fi ajuns în sfârşit la scopul întregului exerciţiu.
Am ieşit din bar la ora când totul e deja închis înafară de bufetul gării. Mi-am privit tovarăşii de beţie cu un ochi ieşit din orbite, încercând să-mi limpezesc creierul îndeajuns încât să-mi dau seama unde sunt, ce zi e, unde mi-e caietul. Coordonatele. În timp ce ceilalţi dezbăteau dezlânat care va fi următorul loc de tărăgănare, mi-am deschis carnetul sub lumina chioară a unui bec plăpând şi am citit că e ziua 35. Mi-am amintit brusc ca poate fi la fel de bine ziua Xxxx ante-prezent. Pentru că oamenii care se agăţau de stâlpi si borduri lângă mine nu erau nişte străini. Au mai fost seri si nopţi ca asta. Ceea ce mi-a reamintit de ce eram acolo. Trebuia să le propun să mergem la cineva anume, într-o casă anume. Pentru că cel mai bine era să nu ajung singură acolo, ci sub pretextul unei beţii prelungite care trebuie să culmineze intr-un loc sigur pentru ora aceea din noapte.

Noaptea dinspre ziua 36. Ne apropiem.
Am ajuns acolo în starea veselă a omului care nu e conştient de nimic altceva. Geamul era luminat de o lumânare pe care n-o puteam zări din afară, veselia mea creştea din stradă prin poartă până la uşă. Mi-am lăsat tovarăşii să facă gălăgie şi să bată în geam, ni s-a răspuns greu, morocănos, eram gata să renunţ şi să fug prin poarta întredeschisă. Înaintând în holul întunecat, am recunoscut mirosul pe care mi-l refuzasem toţi anii ăştia şi o tristeţe ceţoasă mă anestezia pe nesimţite.

Ziua 40. Înăuntru.
Sticla pe jumătate plină obturează parte din masa improvizată pe bibliotecă redând ochiului o perspectivă saturată de umbre şi feţe distorsionate. Pare că lichidul dinăuntru împrăştie lumina difuză arătându-mi un alt adevăr, un alt context. Îmi lipesc iarăşi mâna de sticlă şi degetele mele translucide mai toarnă un pahar, schimbându-mi iarăşi jocul de lumini şi umbre pe care doar eu îl văd. O altă mână, uriaşă se iveşte de după sticlă şi îmi oferă o ţigară. N-am mai băut de mult împreună, spune mâna în timp ce eu mă răstorn pe spate, cuprinzând scaunul de lemn, fixându-l în şira spinării. Da, mi-era dor. Am minţit nefiind sigură că minţeam. Nu poţi fi sigur de nimic între atâtea umbre, dar bănuieşti că simţi ceva ce te apropie de ceilalţi. Casetofonul vechi zumzăia lângă fereastră, zgomotul acela de bandă mestecată cu hopuri, în înghiţituri sincopate. ”Aici mă simt ca într-un muzeu.” Lumânarea pâlpâie sfârâind aproape de scrumieră, gazda se ridică în picioare, umbra lui acoperă şifonierul, apoi goleşte capătul de ceară ca într-un ritual călugăresc. După cum vezi, nu s-a schimbat nimic.
N-aveam nevoie de caiet ca să-mi dau seama că are dreptate. Recunoşteam instinctiv totul, fără termen de comparaţie şi o senzaţie de familiaritate cu mine însămi se instala încet în mintea mea relaxată. Da, probabil că aşa se simt oamenii când beau acasă, am murmurat înainte de o tăcere lungă. E bine să fii beat cu tine însuţi, in decorul minţii tale. Gândul ăsta brusc m-a făcut să mă întreb inevitabilul. E real ce se întâmplă acum? Nu-ţi bate capul, hai să terminăm sticla. Ai venit aici pentru ceva. Pentru ce? Cred că m-am ridicat în picioare, dar nu sunt sigură. Vedeam altceva, asta e sigur. Nu mai vedeam sticla, ci copacul din faţa casei, crescut strâmb peste gard, înţepenit într-un bec care lumina intrarea în alee. Umbra străzii se întindea ca o pasăre diformă peste iarbă, strivind-o. Alunec pe scaun şi încep să mă legăn înspre sobă, duc paharul la gură, trag din ţigară. N-am mai fost de mult aşa de bine, cred că am să rămân aici. Umbrele fug din sticla şi se strâng aproape de mucul de lumânare care fumegă în ceaşcă. Abia atunci aud vocile celorlalţi amestecându-se ca într-un film prost derulat, asurzindu-mi urechile. Băi, dar noi nu mâncăm ceva?.

Ziua 60. Nimic.
Mi se pasează o ţigară şi gestul mă bucură pentru că îmi spune că exist înafara mea. Ceilalţi mă văd, îmi recunosc prezenţa şi mă includ în lumea lor. Un pahar de vin sau o ţigară. Sau o vorbă aruncată la întâmplare. Contează că e la întâmplare? Contează dacă sunt un punct reperabil sau un univers întreg, plin de senzaţii? Nu contează. Asta îmi spun. Nu contează. Pentru că punctul acela poate fi orice. Eu pot fi orice. Ca şi trecutul meu.
Sunt în casa asta atâta timp cât sunt văzută ca un punct. O să dispar la fel de simplu, aşa cum forţa pe care o aplic asupra ţigării va dispărea în câteva secunde. Gândesc în maxime de când mă ştiu. Încă una: nu există altă conexiune dintre om şi lume decât în gesturile simple prin care ţi se oferă o ţigară un pahar de vin o farfurie cu mâncare sau o vorbă.
Cum putem crede in metafizica daca tot ce stim este fizic. Cum putem crede în emoţii sau sentimente dacă ele se subscriu în permanenţă înafara însemnărilor noastre.

Ziua 70. Se construieşte o pârghie.
Poate că mi-am ales dumnezeul greşit. Al meu are forma unei sfere de foc care se rostogoleşte peste lume trăgând după ea vieţi la întâmplare. Ca un Soare scos de pe orbită, înghiţit forţat de milioane de guri flămânde. Aş fi preferat o capră, o masă sau orice altceva mai prietenos, mai uman. Ca să fiu sinceră, dintre toate lucrurile antropomorfe demne de un zeu, plantele mi-au părut întotdeauna cele mai potrivite.
Mi-ar fi plăcut ca dumnezeu să fie o plantă care creşte în mine odată cu anii, nu orice fel de plantă, ci una medicinală, cu proprietăţi curative, care să mă hrănească, să mă susţină, să-mi facă propria viaţă posibilă. În lipsa acestei plante, viaţa mea nu e posibilă. Viaţa mi se întâmplă cu preţul a tot ce compune restul – minte, suflet, inimă. Fără această plantă care să mă hrănească pe dinăuntru, supravieţuiesc doar. Şi pe măsură ce sensul supravieţuirii mele dispare în ochii mei şi ai altora, existenţa este doar un vis absurd din care nu mă pot trezi. Ca şi cum odată cu tăierea cordonului ombilical, mi s-a tăiat orice legătură cu lumea.
Viitorul e repetiţia prezentului, asta am citit-o de multe ori. Ceea ce pentru mine personal înseamnă că nu mă mişc în timp şi spaţiu, ci stagnez într-o eroare a universului. De ce nu mă pot mişca, de ce nimic nu se schimbă. De ce dincolo de mine regăsesc doar lucruri pe care nu le pot atinge, la care nu mă pot conecta. De ce am aceleaşi întrebări ca la 7 ani. De ce îmi amintesc asta şi nu altceva. De ce să-mi amintesc orice. De ce să mănânc şi să mă spăl. Şi mai ales, de ce dumnezeul meu nu este o plantă?

Ziua de dinaintea zilei 1. Bing bang.
Într-unul din celelalte oraşe. Genul de oraşe simetrice, construite special ca să fie armonioase şi egale, echilibrate, cu parcuri geometrice în care stă întotdeauna câte cineva pe bancă, parcă anume pus acolo ca să nu pară totul inuman, cu clădiri scoase din cutie şi străzi largi ca pentru a adăposti zeci de trecători inexistenţi. Oraşele fără oameni au un efect neliniştitor asupra mea – îmi imaginez fără să vreau că toţi locuitorii zac morţi, închişi în casele lor cu flori cuminţi şi colorate la ferestre. Flori care înlocuiesc şi soarele, la nevoie. Un aer decent şi apatic se coboară peste lucruri de la prima oră a dimineţii până a doua zi dimineaţă. Îmi amintesc în mod special de oraşul acela pentru că acolo am avut cele mai multe amintiri. S-a întâmplat aşa: eram pe o terasă şi-mi sorbeam liniştită a patra bere când am simţit ce nu mai simţisem de mult – un vortex, o mişcare circulară, tridimensională care mă smulgea din scaun înspre mine. Călătoream înapoi înspre mine şi inapoi în lume în acelaşi timp. A doua zi am luat alt tren.
laura

© Oana Ariton

Fişierul PDF:

Eu nu sunt Magda[4]

Trinitate

Ţâşnesc albastru metalizat ca să fiu opusul umbrei mele. Parcă-mi şi aud vâjâitul din spate trecând pe unde urechile mele au fost deja, ca un tren de mare viteză, pe care, în cazul meu, sinele nu-l mai ajung. Stătusem înţepenit. Înţepenit. Îmi lăsasem sufletul să se scurgă în trup tot mai jos, tot mai jos, mă gadila la diafragm şi-am strănutat, dar atât. S-a cuibărit apoi sub stomac. Nu cred că era o urmare gravitaţională, nici nu vroia să-mi facă în ciudă... devenise ermetic şi lipicios… ne toleram, era clar că nu dezerta el ci dezertasem eu, nu atât de clar încât să-mi strig în faţă vinovaţia şi să mă cert cu mine. Dar era disponibilizat, cum s-ar spune, teoretic util dar neutilizat, îl lăsam, să văd, poate cedează, face o criză de panică, revoltă mică... Dar era mult prea cumsecade ca să-mi reproşeze mie ceva.

Sau îi era milă?

Se gândea oare deja să migreze? Cred şi eu, cărui suflet nu-i surâde ideea să plutească în lumea aia a lor, fără să ducă un corp şi o minte de care să fie lipit cu bandă scotch care provoacă mâncărimi. Bine, sufletele astea au o înţelegere, cum că ele nu-şi lasă postul niciodată, că despărţirea porneşte de la corp sau minte, dar nu de la ele... Dar devenisem oarecum neglijabil presupun, atât de inert minte şi corp, încât n-ar fi de mirare ca acest suflet să fie scuzat de comunitate pentru încercarea lui de autoexil, cazul să fie muşamalizat şi asta să creeze un precedent înfricoşător, iar sufletele să tot găsească metode de eschivare.

Încă puteam să spăl rufele în familie, să împart ce-am de împărţit cu sufletul meu şi după aceea să ne întoarcem spatele, oficial, nu aşa, că el mi-a întors spatele deja cu aroganţă şi eu ma uit cu faţa la spatele lui ca să văd că e cu spatele.

E ciudat... dar cred că deşi e, nu mai e. L-am omorât. Îi văd urma de-acuma grea, că mirositoare n-are cum să fie. Îmi dau lacrimile şi mă gândesc că sunt un prost. Nu ştiu de ce mă gândesc, dar aşa mă gândesc.

Dezlipesc banda scotch şi urma se separă de moarte şi cade, sau se înalţă, nu prea se vede şi dacă ai pierdut momentul, poţi să cauţi cu privirea împrejur mult şi bine. O să fie o stafie de suflet acuma, o să zboare cu sufletele stafidelor care au fost înainte boabe de struguri.

Atunci am zbughit-o, că mă năpădea o tristeţe de mormânt, ceea ce şi eram. Am zbughit-o destul de repede, mult mai repede decât aş fi putut.


16 februarie 2009

© Magda

Eu nu sunt Magda[3]

"Doamni-Doamni"

Aşa… Se făcea în visul meu că devenise simplu să mă cunosc cu Dumnezeu. De fapt cred ca el mă abordase.
"Salut"
"Salut"
"Sum merge? … merge?..."
"Merge… Da' pot să vorbesc cu "dumneavoastră", că am uitat să întreb.."
"Poţi"
"Şi pe la dumneavoastră… merge?"
"Merge, da' parcă mai bine-i pe-aici… păi să stăm şi noi ca oamenii la o bere, ce dracu' "
Ne aşezăm la terasa de lângă gară. Nu mai ştiu ce să zic. Cultură generală nu prea am. Nu ştiu dacă o să-i placă. Să fac, totuşi, nişte conversaţie… Oricum e un vis, dacă se leagă, se leagă, dacă nu merge, e că n-are cum.
"N-aveţi bere, Acolo?"
"Ei, nu prea beau, e şi ridicol, aşa…eu pe un nor, mai bate un vânt, mai cade o stea, şi eu să stau cu berea în mână… Mai dau şi eu o mână de ajutor… Că acuşi îs alegerile, sper să ies şi de data asta…"
"Pai…cum…e tot aşa?!"
"Da măi… şi n-am nimic nou în discursul de campanie… înainte, deh, eram mai tânăr, îmi mai cocea mintea câte ceva, mai apelam la o agenţie de publicitate, să mănânce şi ele un măr…pardon, o pâine…şi scoteam în faţă un Isus ceva, da' acuma… nu mai e cum era… nici eu nu mai sunt cel de ieri…"
"Da' …parcă erai veşnic"
"Eram, da' se erodează şi veşnicia asta…. "eraţi"-mă corectează - mi-ai cerut voie"
"A, da"
"Ia zi, dai şi tu berea asta?"
Nu e o întrebare. Că se făcu timpul să plătim. Abia ajunseserăm, dar am zis că aşa cum nu înţeleg nici veşnicia, … Şi poate mai are cate ceva de făcut pe-acasă… Deşi la cum arăta… Bătrânel bine, adică de tot, dar cu nişte riduri ciudate, nu erau de bătrâneţe… Ca un experiment nereuşit în Photoshop, zău aşa… Nici fericit nu arşta, nici nu se bucura de bere… încerca… cred. Am plătit. Arăta ca un homeless simplu.
"Să vă duc …[ezit] …acasă?"
"Adică…?"
Insist, deja mă încurcasem, n-aveam altă şansă decât să-i dau înainte.
"…vă conduc?... vă descurcaţi?"
"Păi casa mea-i peste tot…. rămân pe-aici".
Era homeless.

15 februarie 2009

© Magda

Eu nu sunt Magda[2]

Eu nu sunt Magda[2]
O scrisoare găsită
Ţîngalînga-ga-ga!!!!!...........(bis)..... Ţîngalînga!!!!!...........(encore, mai pe româneşte)
Bineînţeles că sar de pe capapea... Aşa de dimineaţă? Deschid.
Ah! O scrisoare... De fapt o recomandată ce trebuia înmânată personal. Mie. Ce plăcut, aşa, de dimineaţă! Zâmbesc poştaşului de parcă ar fi lăsat un buchet mare de trandafiri ... Ştie el... că mai primesc recomandate şi ştie şi câtă plăcere îmi fac..de fapt, cred că nu exagerez dacă presupun că ajunge la ora asta numai amânând alte livrari, probabil îşi dă seama că nu-i acelaşi lucru a lăsa un ziar pentru cafeaua de dimineaţă cuiva şi a lăsa o recomandată pe care scrie adresa atât de încântător de caligrafic cuiva, în cazul de faţă, mie... Mai dansez un pic cu plicul fredonând o arie celebră (mie), cam ce murmur de obicei când nu mă pot hotărâ ce să cânt... dansez aşa, larg, prin sufragerie, un fel de solo- tango, oricum un partener n-ar avea loc prea mult de volanele mele unduitoare şi de paşii mei imprevizibili... Miros plicul cu un gest de-a dreptul suav, ca-ntr-o peliculă alb negru de film mut, numai că de data asta cu sonor, pentru că trag aer adânc ca şi cum n-aş mai fi respirat demult (de fapt) ...Ca să adulmec de unde vine... nu citesc pe plic.... dar totuşi ştiu... şi n-aş avea cum să nu ştiu... nu-i doar o presimţire, e o certitudine, ce mai! Ştiu scrisul acela forţat caligrafic, dar atât de „de efect” .. E din suflet, ce mai! Îmi pun şi o linguriţă de rom în cafea, e o zi aşa de frumoasă! Mă liniştesc în sfârşit şi cântecul meu pâlpâie din ce în ce mai slab şi se ascunde dupa mobile... la un moment dat îmi dau seama că s-a ascuns de tot şi torn secvenţa următoare... cu un cuţit jap! fac o muchie a plicului franjuri şi despăturesc cu grijă conţinutul [rămas]... E o ilustrată aleasă cu bun gust, din Capitală! Şi alături câteva rânduri, mai multe, pe o foaie separată, că era mult de scris, poate ca să fie şi mai mult de citit.... E din Capitală... Ah! Ce oraş romantic! Stiu.... Stiu cum e .. Pentru ca am fost....Ba chiar mi-am trimis o ilustrată cu o scrisoare...
[aici, dacă era altcineva în locul meu, mergea gestul acela ca şi cum s-ar opări cu cafeaua care din gură pare să vrea să facă drum întors, dar mai niciodată nu nimereşte ceaşca, ci pereţii, masa...mă rog....ştiu]
Eh... să lăsăm răutăţile deoparte deci... e o zi frumoasă... şi am primit o ilustrată.... e drept că am şi trimis o ilustrată...în altă zi frumoasă, săptămâna trecută! Dar cu serviciile noastre poştale! .... E drept, puteam să folosesc un curier, dar nici prea devreme nu se cădea s-ajungă, era riscul să nu fi ajuns acasă destinatarul, pardon, ştim noi cine... Dar oricum, de la poşta ce să te-aştepţi! Putea să vină şi ieri ce-i drept.... şi să-mi facă ziua frumoasă adicătelea... gata.... să citim...
„Ce mult ţi-ar plăcea Capitala!” Bineînţeles, ştiu, am fost! [ ah, dacă mai aveam răbdare, aşa, puţintică, puteam aici să bag „bomba” şi să zic oarecum voit stângaci că stiu ce frumoasă-i capitala că am fost recent şi mă rog, da, eu mi-am scris despre asta, ce draguţ totuşi!]
„E pur si simplu seducătoare! M-am lăsat prinsă în vârtejurile de oameni ce coborau la metrou dimineaţa (după feţele lor aş fi zis că nu apreciază ce oraş frumos au, deci nu-l merită), am admirat parcurile şi fântânile (mai puţin, că nu prea era lume), m-am pierdut prin magazinele de firmă care dau tonul în fiecare sezon (nici aici nu era lume, dar e bine să fii văzută totusi, chiar şi de puţini), m-am alăturat unui marş de protest (care nu mai ştiu împotriva a ce era), nu i-am scăpat unui reporter care făcea un sondaj pe o stradă principală (probabil din cauza zâmbetului meu atât de sigur în orice situaţie) care m-a intrebat ce părere am despre administraţia locală (şi am o părere bună, nu avea nici un rost să pretind că nu-mi dau seama că lucrurile merg bine pe-acolo, am sugerat totuşi că s-ar mai putea suplimenta numărul de tramvaie, ca să nu par că sunt „pe dinafară” sau genul „păpuşă”, să ştie că în capul ăsta, aşa bine cum arată, se dezbat şi probleme de actualitate – bine, ar fi fost de ajuns să-i zic că scriu şi eu pentru o revistă, dar revista e provincială, m-aş fi dat de gol acuma că mă gândesc, atunci n-am zis pur şi simplu ca să nu pun accentul pe mine în mod exagerat devreme ce era vorba despre „viaţa urbei” nu viaţa mea etc... deci am fost stilată, ce mai, ca de obicei!
***
Articol apărut în „revista provincială” la rubrica „Pe unde mai umblăm”
„... şi am fost nespus de încântată să primesc o scrisoare din Capitală de la una din nenumăratele mele bune prietene, care se gandeşte la mine în toate calatoriile ei, drept pentru care o amintesc de multe ori în articolele mele. Am să dau doar un mic citat entuziast (vă puteţi imagina zâmbetul ei în timp ce îmi scria din suflet despre Capitală, probabil stând la o terasă şi sorbind dintr-o cafea, arătând impecabil în rolul ei de turistă ..ce mai...impecabilă!) „ce mult ţi-ar plăcea Capitala! E pur si simplu seducătoare! Am admirat parcurile şi fântânile, m-am alăturat unui marş de protest împotriva trendului de reducere a spaţiilor verzi, i-am răspuns unui reporter care făcea un sondaj pe această temă, şi m-am gândit bineînteles la revista pentru care scrii, chizuind cu modestie că, dacă ai vrea să te inspiri din scrisoarea mea, s-ar chema că pui toţi cititorii noştri la curent cu ultimele noutăţi din Capitală! (şi astea fiind zise, mă grăbesc să duc scrisoarea la un curier să ajungă la tine mâine!)”
15 februarie 2009

© Magda

eu nu sunt Magda [1]

Autojurnal

Devenise o altă zi. Soarele nu se vede, dar a răsărit în orice caz. Movile de nori se împing unele într-altele sau într-un singur nor, de buna seama ultima schemă nu dă bine deloc. Nu prea ştiu unde sunt, că mă uit doar în sus, şi susul e acelaşi, numai că sunt mai multe josuri. La fel de bine aş putea să am prin jur pantere care vor doar un pic de atenţie. Zebre cu parazapezi monocolore care-şi fac de cap desigur ştiind că mă uit de-aiurea unde n-are nici un rost. Asta ar fi trebuit s-o văd, dar cum nu ştiu sigur dacă se întâmplă, zic pas. Mie nu mi se întâmplă nimic în orice caz. Nimeni nu se zădărniceşte să mă ia în seamă mai în serios. Nu cred că e o regulă nescrisă (că tocmai am scris-o) dar pur şi simplu nu mai sunt multe de întâmplat şi nici mulţi care să le întâmple. Am totuşi cu ce mă delecta între timp, între timpul ăsta dintre timpi, mă fac că nu mă uit la ce nu se întâmplă. Mă ţine ocupată, oricum n-aş mai avea timp şi de altceva, poate de asta nici nu ma strofoc din cale-afară să aflu ce altceva ar mai putea fi sau deveni.

Dacă cuvintele s-ar da la o parte poate am vedea lucrurile aşa cum sunt. Dacă ar mai fi. Poate e o zi pentru amintiri. Amintirile n-ar mai fi amintiri dacă n-ar avea cine să şi le amintească. Poate e o zi pentru rătăciri. Poate e pentru amintiri totuşi. Amintiri înseamnă înapoi, în spate, dar n-aş vrea să deranjez zebrele care poate-şi fac siesta de-acuma. Mă agăţ de-un nor şi-i probez elasticitatea, îl ibzesc de alt nor durduliu şi-nfrigurat care sare ca ars şi se pune pe plâns. Şi plouă. Norul meu iniţial, personajul principal în exercitiul meu de alegere se sperie şi el de ce a făcut că aşa am vrut eu, şi se apucă, original, de plâns. Plouă mai tare. Şi norii dispar, că se consumă, asta e, le-am curmat existenţa şi-ar fi cazul să plâng şi eu de bun simţ, cu oarecare resemnare. Că plang eu e una, că asta nu produce ploaie, e alta. Mai bine era o zi pentru amintiri. Nu e târziu, e încă azi. Dar azi a inceput prost. E limpede.

Scârţâie uşa uşor şi scârţâitul se strecoară prin urechile mele, drept în capul meu. Era loc, ce-i drept. Măcar cu scârţâitul ăsta să mă port mai bine. Îl las. Să se plimbe, n-are decat, din experienţă ştiu că n-are cum să scârţâie la infinit, doar dacă bate vântul. Şi nici vântul nu are cum să bată în continuu, trebuie să mai lase loc şi la altceva. Simt ceva în stomac, ăsta nu mai e vântul, e un trăsnet poate, element disturbator în toate referinţele literare, ar fi cazul să-mi pun deci problema a ce e şi eventual să mă încrunt lăsând o oarecare ceaţă de nelinişte să se simtă ca la ea acasă în spatele frunţii mele, acolo unde-am depus şi scârţâitul printr-un gest firesc şi economic. Trăsnetul miorlăie. De unde devine clar cam ce a plonjat pe plapumă, în dreptul stomacului meu. Nu o zebra. Nu, e pisica noastra cea de toate zilele. Şi-i e foame. Şi când îi e ei foame universul se pune în mişcare. Uşile scârţâie ca sa lase paşi mici de pisică să-i treacă pragul. Plapumele se încovoiază peste stomace, eventual ale unor trupuri în care nişte minţi ştiu de ce plouă azi.

Şi dacă-i e foame ce? O să-i fie foame şi mai târziu. Deci nu e timpul pierdut. Sau poate e o zi pentru amintiri, şi/măcar pentru ea. Amintiri cu mâncare, de ce nu. Dacă n-a văzut zebrele de la intrare, n-are nici „zile pentru amintiri”. S-ar fi creat oarece probleme oricum dacă le sesiza, mai bine să lăsăm lucrurile aşa, pânş la urmă ar fi mai simplu să hrănesc pisica decât să intermediez conflicte între specii pe timp de ploaie.

Tavanul explodează în ritm de tam-tam impersonal, de parcă mai era nevoie, oricum vedeam norii prin el. Norii se mai adună oricum, mă gândesc dacă să întind mâna să apuc telefonul sau nu. De sunat, poate să sune şi fără să fac eu efortul unui gest. Poate ar trebui mai degrabă să hrănesc pisica. Dar tot ar trebui să trec pe lângă telefonul care insistă să agite pauzele iniţial insesizabile dintre gândurile mele. Poate e o zi pentru amintiri. Cine mă sună probabil poate chema din memorie o conversaţie cu mine...dacă nu, fie e o greşeală, fie e cineva care vrea în mod intenţionat să mă facă să-mi pierd timpul în premieră. Decid că e greşeală. În sfârşit a tăcut şi nu se mai tânguie. N-am să mă mai simt vinovată. Deja mi-am depaşit planul la vinovăţie pe ziua de azi. Pisica s-a resemnat încolătăcită pe locul unde până nu demult era stomacul meu (-era, pentru că sub forma în care e acum nu cred că l-aş găsi în nici un manual de anatomie), simulează în vis un soi de mic dejun exagerat. Poate s-a încurcat şi e o cină. Cu atât mai bine, mi-am luat de-o grijă şi n-o mai hrănesc nici diseară. Convenabil, oricum.

În orice caz, dacă ploua, a stat. Oare ce-am fost într-o viaţă anterioară? Ce-am făcut? Probabil nu prea multe şi mi s-a mai dat o şansă. Dacă aşa merg lucrurile, o să mai urmeze altele. Nu ştiu să fac nod la cravată, deşi nici nu am încercat. Deci nu am fost bărbat sau n-a fost cazul să am de-a face cu noduri la cravată făcute de mine personal. Mi-i frig la picioare. Totuşi rabd. Să însemne ca pe atunci nu erau şosete? M-am înscris în cartea vieţii, asta e. Deci totuşi am făcut ceva. E cazul să respir uşurată, dacă nu eram. Cu siguranţă n-am fost o mâţă flămândă, pentru că nu schiţez vreun gest de înţelegere a situaţiei. Ouch! Oare să-mi placă de mine mai puţin?

Trebuie să mai omor nişte timp. Uşurel, instinctiv chiar, în nici un caz nu trebuie să-mi pun problema pentru că nu am nevoie de probleme. Nu am să fac totuşi să ningă azi. Mă gândesc la mâţele flămânde de pe străzi. Ce nenorocire ar fi dacă ar mai şi ninge! La un moment dat s-ar putea să ningă şi nici măcar din vina mea. O să ştie ele oare că nu e vina mea?

Cred că mă bag într-o viata anterioară. Una de-a mea eventual. Ca să nu fie totul nou. Că aici văd că mare lucru nu mai e de facut, doar dacă mă străduiesc să premeditez. Asta n-am să observ totuşi. E curent. La un moment dat vântul n-o să mai bată, dar cum m-am pus prost cu norii, nu ştiu exact ce-o sa fie. Cred că m-am privat de somn într-o viaţă anterioară. De aia sunt aşa de obosită. Cred că mâţa mea a fost eventual şef la birou sau pe plantaţie, după caz, şi acum mănâncă ce-a semănat. De bună seamă.

E ceasul mai târziu. E indescriptibil de târziu, dar nu neaşteptat de târziu. Am aşteptat să se facă mai târziu. Nu fac decât să mă inspir în constatări din experienţele mele anterioare cu timpul. O chestie e clară: n-ai cum să-l ţii de vorbă. E tot timpul agitat, ca un roboţel. Ca oamenii aceia care fac una alta sau alta una, şi nu i-ai putea face să se răzgândească pentru că n-o să te bage în seamă. Şi tot tu pici de ridicol. Păi cum să nu când ei au rude alese, adică Timpul. Şi vii tu şi zici stai aşa să vedem. Ce să vedem? Să facem! Şi când vedem? Păi tot Timpul e ceva de făcut... Şi aşa rămâi în urmă... Pentru că ceilalţi ştiu... Ei ştiu, adicătelea, ce-ai făcut cu timpul şi cam şi ce crezi despre el şi nu prea li se pare că ar trebui să-ţi permiţi, că e un semn de aroganţă, şi oricum în timp ce gândesc ei toate astea au şi altceva mai bun de făcut, adică mai de-al lor, decât să-şi bată capul cu tine... De asta îmi plac mie norii. Cu ei mă înţeleg... Îi greblez, îi îndes în saci, îi împing de colo colo sau îi mângâi, după caz... niciodată in funcţie de timp sau de „cerinţele vremii” care e alt mod de-a spune că „nu eşti în pas cu timpul”. Mda, nu pot să zic că-mi place direcţia în care bat.

Între timp pisica stă în poziţia lotus. Dacă nu e de mancare, măcar de meditare să fie. Până la urmă, cred că am făcut bine. Îmi propun o stare de oarece mulţumire sufletească. Cu un ranjet cât îi boticu de mare, mai degrabă o grimasă, se ridică şi se uită lung la mine, dar eu nu mă uit la ea, eu sesizez toate chestiile astea involuntar şi aleatoriu, se prelinge, ce-a mai ramas din ea, la uşă, la altă uşă că de la asta ştie că nu poate aştepta nimic şi trage un urlet de lup. Pesemne că s-a prins că eu am de-a face zilnic c-o întreagă grădină zoologică şi că poate nu mi se mai pare interesant că e mai tot timpul pisică. La urletul de lup nu rezist, fac o minischiţă a furiei în mintea mea şi mă pregătesc să mă enervez de-a dreptul, îngrijorată de soarta zebrelor. Dar nici eu n-am pus nimic în gură azi, ar fi culmea să mă consum pe-o toană de-a mâţei, să mănânce când oi mânca eu eventual, adica să se descurce.

Trapezoidal încep să observ un „caru mare” poate, e încă zi, dar presupun că-i dedesubt, sub cerul de zi, mi s-ar părea oarecum limitat să nu-l bag în seamă doar pentru că nu se arată în rochie de seară. Joc un pic de biliard cu stelele, le împing în găuri negre care apar peste tot, acum că au auzit că se dă de mâncare (gratis). E clar, am făcut ferfeniţă şi cerul, să vezi surprindere la noapte când n-o să mai fie stele, poate reciclez nişte nori şi mă fac că nu ştiu ce-i dedesubt, sau mai bine zis ce nu-i dedesubt, aoleu dacă o să-i mănânce găurile negre şi pe ei, oricum trebuie să fie tare greu să fii dumnezeu.


15 februarie 2009

© Magda