Autojurnal
Devenise o altă zi. Soarele nu se vede, dar a răsărit în orice caz. Movile de nori se împing unele într-altele sau într-un singur nor, de buna seama ultima schemă nu dă bine deloc. Nu prea ştiu unde sunt, că mă uit doar în sus, şi susul e acelaşi, numai că sunt mai multe josuri. La fel de bine aş putea să am prin jur pantere care vor doar un pic de atenţie. Zebre cu parazapezi monocolore care-şi fac de cap desigur ştiind că mă uit de-aiurea unde n-are nici un rost. Asta ar fi trebuit s-o văd, dar cum nu ştiu sigur dacă se întâmplă, zic pas. Mie nu mi se întâmplă nimic în orice caz. Nimeni nu se zădărniceşte să mă ia în seamă mai în serios. Nu cred că e o regulă nescrisă (că tocmai am scris-o) dar pur şi simplu nu mai sunt multe de întâmplat şi nici mulţi care să le întâmple. Am totuşi cu ce mă delecta între timp, între timpul ăsta dintre timpi, mă fac că nu mă uit la ce nu se întâmplă. Mă ţine ocupată, oricum n-aş mai avea timp şi de altceva, poate de asta nici nu ma strofoc din cale-afară să aflu ce altceva ar mai putea fi sau deveni.
Dacă cuvintele s-ar da la o parte poate am vedea lucrurile aşa cum sunt. Dacă ar mai fi. Poate e o zi pentru amintiri. Amintirile n-ar mai fi amintiri dacă n-ar avea cine să şi le amintească. Poate e o zi pentru rătăciri. Poate e pentru amintiri totuşi. Amintiri înseamnă înapoi, în spate, dar n-aş vrea să deranjez zebrele care poate-şi fac siesta de-acuma. Mă agăţ de-un nor şi-i probez elasticitatea, îl ibzesc de alt nor durduliu şi-nfrigurat care sare ca ars şi se pune pe plâns. Şi plouă. Norul meu iniţial, personajul principal în exercitiul meu de alegere se sperie şi el de ce a făcut că aşa am vrut eu, şi se apucă, original, de plâns. Plouă mai tare. Şi norii dispar, că se consumă, asta e, le-am curmat existenţa şi-ar fi cazul să plâng şi eu de bun simţ, cu oarecare resemnare. Că plang eu e una, că asta nu produce ploaie, e alta. Mai bine era o zi pentru amintiri. Nu e târziu, e încă azi. Dar azi a inceput prost. E limpede.
Scârţâie uşa uşor şi scârţâitul se strecoară prin urechile mele, drept în capul meu. Era loc, ce-i drept. Măcar cu scârţâitul ăsta să mă port mai bine. Îl las. Să se plimbe, n-are decat, din experienţă ştiu că n-are cum să scârţâie la infinit, doar dacă bate vântul. Şi nici vântul nu are cum să bată în continuu, trebuie să mai lase loc şi la altceva. Simt ceva în stomac, ăsta nu mai e vântul, e un trăsnet poate, element disturbator în toate referinţele literare, ar fi cazul să-mi pun deci problema a ce e şi eventual să mă încrunt lăsând o oarecare ceaţă de nelinişte să se simtă ca la ea acasă în spatele frunţii mele, acolo unde-am depus şi scârţâitul printr-un gest firesc şi economic. Trăsnetul miorlăie. De unde devine clar cam ce a plonjat pe plapumă, în dreptul stomacului meu. Nu o zebra. Nu, e pisica noastra cea de toate zilele. Şi-i e foame. Şi când îi e ei foame universul se pune în mişcare. Uşile scârţâie ca sa lase paşi mici de pisică să-i treacă pragul. Plapumele se încovoiază peste stomace, eventual ale unor trupuri în care nişte minţi ştiu de ce plouă azi.
Şi dacă-i e foame ce? O să-i fie foame şi mai târziu. Deci nu e timpul pierdut. Sau poate e o zi pentru amintiri, şi/măcar pentru ea. Amintiri cu mâncare, de ce nu. Dacă n-a văzut zebrele de la intrare, n-are nici „zile pentru amintiri”. S-ar fi creat oarece probleme oricum dacă le sesiza, mai bine să lăsăm lucrurile aşa, pânş la urmă ar fi mai simplu să hrănesc pisica decât să intermediez conflicte între specii pe timp de ploaie.
Tavanul explodează în ritm de tam-tam impersonal, de parcă mai era nevoie, oricum vedeam norii prin el. Norii se mai adună oricum, mă gândesc dacă să întind mâna să apuc telefonul sau nu. De sunat, poate să sune şi fără să fac eu efortul unui gest. Poate ar trebui mai degrabă să hrănesc pisica. Dar tot ar trebui să trec pe lângă telefonul care insistă să agite pauzele iniţial insesizabile dintre gândurile mele. Poate e o zi pentru amintiri. Cine mă sună probabil poate chema din memorie o conversaţie cu mine...dacă nu, fie e o greşeală, fie e cineva care vrea în mod intenţionat să mă facă să-mi pierd timpul în premieră. Decid că e greşeală. În sfârşit a tăcut şi nu se mai tânguie. N-am să mă mai simt vinovată. Deja mi-am depaşit planul la vinovăţie pe ziua de azi. Pisica s-a resemnat încolătăcită pe locul unde până nu demult era stomacul meu (-era, pentru că sub forma în care e acum nu cred că l-aş găsi în nici un manual de anatomie), simulează în vis un soi de mic dejun exagerat. Poate s-a încurcat şi e o cină. Cu atât mai bine, mi-am luat de-o grijă şi n-o mai hrănesc nici diseară. Convenabil, oricum.
În orice caz, dacă ploua, a stat. Oare ce-am fost într-o viaţă anterioară? Ce-am făcut? Probabil nu prea multe şi mi s-a mai dat o şansă. Dacă aşa merg lucrurile, o să mai urmeze altele. Nu ştiu să fac nod la cravată, deşi nici nu am încercat. Deci nu am fost bărbat sau n-a fost cazul să am de-a face cu noduri la cravată făcute de mine personal. Mi-i frig la picioare. Totuşi rabd. Să însemne ca pe atunci nu erau şosete? M-am înscris în cartea vieţii, asta e. Deci totuşi am făcut ceva. E cazul să respir uşurată, dacă nu eram. Cu siguranţă n-am fost o mâţă flămândă, pentru că nu schiţez vreun gest de înţelegere a situaţiei. Ouch! Oare să-mi placă de mine mai puţin?
Trebuie să mai omor nişte timp. Uşurel, instinctiv chiar, în nici un caz nu trebuie să-mi pun problema pentru că nu am nevoie de probleme. Nu am să fac totuşi să ningă azi. Mă gândesc la mâţele flămânde de pe străzi. Ce nenorocire ar fi dacă ar mai şi ninge! La un moment dat s-ar putea să ningă şi nici măcar din vina mea. O să ştie ele oare că nu e vina mea?
Cred că mă bag într-o viata anterioară. Una de-a mea eventual. Ca să nu fie totul nou. Că aici văd că mare lucru nu mai e de facut, doar dacă mă străduiesc să premeditez. Asta n-am să observ totuşi. E curent. La un moment dat vântul n-o să mai bată, dar cum m-am pus prost cu norii, nu ştiu exact ce-o sa fie. Cred că m-am privat de somn într-o viaţă anterioară. De aia sunt aşa de obosită. Cred că mâţa mea a fost eventual şef la birou sau pe plantaţie, după caz, şi acum mănâncă ce-a semănat. De bună seamă.
E ceasul mai târziu. E indescriptibil de târziu, dar nu neaşteptat de târziu. Am aşteptat să se facă mai târziu. Nu fac decât să mă inspir în constatări din experienţele mele anterioare cu timpul. O chestie e clară: n-ai cum să-l ţii de vorbă. E tot timpul agitat, ca un roboţel. Ca oamenii aceia care fac una alta sau alta una, şi nu i-ai putea face să se răzgândească pentru că n-o să te bage în seamă. Şi tot tu pici de ridicol. Păi cum să nu când ei au rude alese, adică Timpul. Şi vii tu şi zici stai aşa să vedem. Ce să vedem? Să facem! Şi când vedem? Păi tot Timpul e ceva de făcut... Şi aşa rămâi în urmă... Pentru că ceilalţi ştiu... Ei ştiu, adicătelea, ce-ai făcut cu timpul şi cam şi ce crezi despre el şi nu prea li se pare că ar trebui să-ţi permiţi, că e un semn de aroganţă, şi oricum în timp ce gândesc ei toate astea au şi altceva mai bun de făcut, adică mai de-al lor, decât să-şi bată capul cu tine... De asta îmi plac mie norii. Cu ei mă înţeleg... Îi greblez, îi îndes în saci, îi împing de colo colo sau îi mângâi, după caz... niciodată in funcţie de timp sau de „cerinţele vremii” care e alt mod de-a spune că „nu eşti în pas cu timpul”. Mda, nu pot să zic că-mi place direcţia în care bat.
Între timp pisica stă în poziţia lotus. Dacă nu e de mancare, măcar de meditare să fie. Până la urmă, cred că am făcut bine. Îmi propun o stare de oarece mulţumire sufletească. Cu un ranjet cât îi boticu de mare, mai degrabă o grimasă, se ridică şi se uită lung la mine, dar eu nu mă uit la ea, eu sesizez toate chestiile astea involuntar şi aleatoriu, se prelinge, ce-a mai ramas din ea, la uşă, la altă uşă că de la asta ştie că nu poate aştepta nimic şi trage un urlet de lup. Pesemne că s-a prins că eu am de-a face zilnic c-o întreagă grădină zoologică şi că poate nu mi se mai pare interesant că e mai tot timpul pisică. La urletul de lup nu rezist, fac o minischiţă a furiei în mintea mea şi mă pregătesc să mă enervez de-a dreptul, îngrijorată de soarta zebrelor. Dar nici eu n-am pus nimic în gură azi, ar fi culmea să mă consum pe-o toană de-a mâţei, să mănânce când oi mânca eu eventual, adica să se descurce.
Trapezoidal încep să observ un „caru mare” poate, e încă zi, dar presupun că-i dedesubt, sub cerul de zi, mi s-ar părea oarecum limitat să nu-l bag în seamă doar pentru că nu se arată în rochie de seară. Joc un pic de biliard cu stelele, le împing în găuri negre care apar peste tot, acum că au auzit că se dă de mâncare (gratis). E clar, am făcut ferfeniţă şi cerul, să vezi surprindere la noapte când n-o să mai fie stele, poate reciclez nişte nori şi mă fac că nu ştiu ce-i dedesubt, sau mai bine zis ce nu-i dedesubt, aoleu dacă o să-i mănânce găurile negre şi pe ei, oricum trebuie să fie tare greu să fii dumnezeu.
15 februarie 2009
© Magda
