pain...the final frontier

cu capul blocat între pat și canapea. trunchiul blocat în durerea țipătoare. disperarea și furia amestecate în fiecare celulă într-o otravă atomică. senzația de dizlocare organică. mâinile scrâșnind tăcut pe lemnul mânerului. liniște. zbucium. liniște. urlet crunt. liniște. lacrimi țâșnind impudic pe obraz. o dâră de salivă scurgându-se calm pe fața întoarsă câș, schimonosindu-se ca la un circ halucinant.
un cuțit și tai în venă. nu mai suport!!!! dar la dracul...nu pot să mă mișc nici măcar până la el...la cuțit.
"reacționezi foarte prost la durere" "no shit!!!"
de fiecare dată când trebuie să mă ridic în picioare (???) - mai degrabă pe picioare, mai corect ar fi între mersul în patru labe și mersul cocoșat - îmi vine în minte genericul de la 2001: A Space Odyssey (Richard Strauss - Also Sprach Zarathustra). încă două-trei scrâșnete, cinci-șase gâfâituri și sunt aproape în picioare.
și Muntele Vrăjit, al lui Thomas Mann...nu mai sunt Hans Castorp? nu mai sunt copilul vieții? habar n-am și acum chiar nu ma interesează. încep să mă gândesc la diferite forme de "răzbunare", cum am să "i-o trag" durerii...după ce-mi trece. dacă nu-mi trece oricum reacționez prost, deci ce se mai poate întâmpla?