zgribulituri de maimuță

postezi și eu, poate se mai dezmorțesc degetele. de când cu tehnologiile astea avansate laptopu din poală nu mă mai încălzește deloc. sau poate e zgribulit și el...tre să-l botez. pe el, pe laptop. și fiindcă l-am "botezat" deja cu o cană de ness fierbinte cam așa cum mi-am botezat și picioru drept, printr-un șir bizar și deloc interesant de cunjuncții și dizjuncții logice am să-i spun sec "pedus (și da! dacă aveți dubii check here) 

am stat cinci minute și m-am uitat la monitorul aproape alb/gol. nu știu exact dacă nu am nimic de zis - se contractă creierul de la aerul rece pe care îl inspir... - sau dacă am ceva de spus și nu știu cum. mai degrabă a doua variantă (da da...eu îmi acord mie cele mai multe șanse. păi dacă nu eu, atunci cine???!!!). revenindu-mi (mai are cineva în afară de mine fascinația gerunziului?) am revelația zilnică a faptului că nu sunt înțeleasă (sic!) pauză. sorbind (aaaah). am destulă imaginație să nu dau vina pe ceilalți. este foarte inhibantă (da da...din când în când și un adjectiv face treabă bună) ideea descoperirii, auto-descoperirii, self-revealing cum ar zice americanii. dacă știu de de-astea. majoritatea nu știu (scriu în propoziții scurte fiindcă îmi clănțăne neuronii. ai mei neuroni clănțănind. oooooh!) 

de prima dată de când am citit dune m-a fascinat ideea mentatului. am spus clar atunci "idaho I am". acum că o recitesc nu fac decât să-mi confirm toate intuițiile inițiale. să privești lumea cu o minte deschisă, fără prejudecăți, să iei toate lucrurile ca și cum ar fi noi. iar ulterior să le analizezi și să creezi rețele, plase de idei din care să nu extragi (pre)judecăți, concluzii decât atunci când esti sigur că ai suficiente date. nu încep să trag concluzii despre oamenii pe care îi cunosc decât în momentul când știu că nu mai am de-a face cu ei. și atunci mi se pare inutil, o pierdere de timp, așa că oamenii ar putea (da da, condițional optativ...cu ceilalți nu suntem atât de darnici! ha!), oamenii ar putea să mă uimească oricând, să aducă o culoare nouă, o tușă, o măslină, o atenție nouă, care să ducă la o reconfigurare a ideilor inițiale. am fost pesimisto-nihilisto-egoisto-narcisistă în fraza de mai sus din cauza experienței. 

în naivitatea mea practic neîncrederea în înțelepciunea populară. dacă mi se spune "ăla e un dobitoc" ar trebui să cred pe cuvânt. dacă mi se spune "aia e o superificial bitch", ar trebui să cred pe cuvânt. dacă mi se spune "ăla e un arrogant psycho", ar trebui să cred pe cuvânt. înțelepciunea populară nu se înșeală. prima impresie și intuiția sunt prietenii mei cei mai buni, cred că de aia îmi permit să îi tratez așa de nasol. eu nu. dacă mi se spune că x e dobitoc eu nu cred. de când am aflat că există sute de tipuri de inteligență mă tot gândesc că există o posibilitată foarte mare ca orice persoană să aibă o chestie în care să fie mai bună decât mine. și sunt perfect conștientă că societatea actuală nu are nevoie de toate tipurile de inteligență. că multe dintre ele rămân ascunse chiar și posesorilor lor. când eram mai tânără și îmi păsa chiar aveam pretenția că îi pot ajuta pe ceilalți să își descopere "talantul", să-i conduc de mânuță către lumina din ei. wasn't I cute????!! no panic, că mi-am revenit. oarecum. nu, n-am renunțat la ideea că oricine are ceva de descoperit în el. doar că nu mă mai interesează. oricum nu dau nici o șansă omenirii, ca specie. și dacă oamenii nu vor să descopere ce au mai bun și mai frumos în ei, cine sunt eu să le vorbesc sau arăt așa ceva?? ca în bancu cu bula și cu baba care nu vroia să traverseze strada...las toate babele în pace, pe partea lor de trotuar. să hie ele sănătoase! știu...știu...voi fi acuzată de aroganță. și lipsă de umanitate. și impotență afectivă. și multe de-astea. dar eu acum nu scriu ca să mă expun judecății exterioare (muhahahhaha...asta se întâmplă și dacă mă retrag într-o peșteră, practic budismul zen, mor o sfântă și peste 200 de ani o iau pe sf. paraschieva în materie de pelerini și pelerine), oamenilor oricum le este mai comod să vadă paiele din ochii celorlalți. cum să nu ne judecăm unii pe ceilalți? nu ne suntem noi zei și zeițe?

și totuși, uneori...ca un fel de nostalgie a umanității, mă izbește (dacă aș avea, aș zice clar...in boașe!) cât de bine baricadați suntem, cu scuturile activate la maxim crezând că nimeni și nimic nu le poate străpunge. și asta este foarte adevărat: nimeni și nimic nu le va străpunge. partea cea mai liniștitoare este că nimeni și nimic NU VREA să le străpungă.

am vrut neapărat să închei cu un gerunziu. dar n-am altul mai bun decât   g e r u n z i n d!

P.S.: dați-mi un Om și vă voi da Umanitate. până atunci: mai ușor cu maimuțărelile!