Eu nu sunt Magda[4]

Trinitate

Ţâşnesc albastru metalizat ca să fiu opusul umbrei mele. Parcă-mi şi aud vâjâitul din spate trecând pe unde urechile mele au fost deja, ca un tren de mare viteză, pe care, în cazul meu, sinele nu-l mai ajung. Stătusem înţepenit. Înţepenit. Îmi lăsasem sufletul să se scurgă în trup tot mai jos, tot mai jos, mă gadila la diafragm şi-am strănutat, dar atât. S-a cuibărit apoi sub stomac. Nu cred că era o urmare gravitaţională, nici nu vroia să-mi facă în ciudă... devenise ermetic şi lipicios… ne toleram, era clar că nu dezerta el ci dezertasem eu, nu atât de clar încât să-mi strig în faţă vinovaţia şi să mă cert cu mine. Dar era disponibilizat, cum s-ar spune, teoretic util dar neutilizat, îl lăsam, să văd, poate cedează, face o criză de panică, revoltă mică... Dar era mult prea cumsecade ca să-mi reproşeze mie ceva.

Sau îi era milă?

Se gândea oare deja să migreze? Cred şi eu, cărui suflet nu-i surâde ideea să plutească în lumea aia a lor, fără să ducă un corp şi o minte de care să fie lipit cu bandă scotch care provoacă mâncărimi. Bine, sufletele astea au o înţelegere, cum că ele nu-şi lasă postul niciodată, că despărţirea porneşte de la corp sau minte, dar nu de la ele... Dar devenisem oarecum neglijabil presupun, atât de inert minte şi corp, încât n-ar fi de mirare ca acest suflet să fie scuzat de comunitate pentru încercarea lui de autoexil, cazul să fie muşamalizat şi asta să creeze un precedent înfricoşător, iar sufletele să tot găsească metode de eschivare.

Încă puteam să spăl rufele în familie, să împart ce-am de împărţit cu sufletul meu şi după aceea să ne întoarcem spatele, oficial, nu aşa, că el mi-a întors spatele deja cu aroganţă şi eu ma uit cu faţa la spatele lui ca să văd că e cu spatele.

E ciudat... dar cred că deşi e, nu mai e. L-am omorât. Îi văd urma de-acuma grea, că mirositoare n-are cum să fie. Îmi dau lacrimile şi mă gândesc că sunt un prost. Nu ştiu de ce mă gândesc, dar aşa mă gândesc.

Dezlipesc banda scotch şi urma se separă de moarte şi cade, sau se înalţă, nu prea se vede şi dacă ai pierdut momentul, poţi să cauţi cu privirea împrejur mult şi bine. O să fie o stafie de suflet acuma, o să zboare cu sufletele stafidelor care au fost înainte boabe de struguri.

Atunci am zbughit-o, că mă năpădea o tristeţe de mormânt, ceea ce şi eram. Am zbughit-o destul de repede, mult mai repede decât aş fi putut.


16 februarie 2009

© Magda